PĂRINTELE MITROPOLIT IRINEU – Experienţa mistică a Părinţilor orientali

Îndumnezeirea la care suntem chemaţi este cea mai înaltă treaptă până unde poate să ajungă creatura. Cuvântul „dumnezei”, folosit atât de Sfânta Scriptură cât şi de Părinţi, este de o îndrăzneală fără margini. El arată o stare culminantă a omului în experienţa sa mistică în care el în întregime, trup şi suflet, se uneşte cu Dumnezeu într-o intimitate de nedescris. În logica omenească această trăire ar fi o impietate, dar la Dumnezeu şi în condiţia vieţuirii în Harul Duhului Sfânt este un ideal unde poate ajunge cel care iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu. Nevoitorul este familiar cu această chemare: „fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”(Mt. 5,48). El este renăscut la viaţa cea nouă prin taina Sfântului Botez şi a primit lumina tainică şi arvuna vieţii prin care poate să sesizeze diferenţa dintre omul vechi şi omul nou. Astfel, transfigurat prin Duhul Sfânt, el are toate posibilităţilor să lupte împotriva celui care-l atrage spre dezordine şi haos, întrucât ordinea Harului în care se desfăşoară îi deschide calea spre o sensibilitate spirituală extem de vie pentru sine, cât şi pentru lumea în care trăieşte. Origen anticipează această transfigurare harică când spune: „Cel care examinează mai adânc lucrurile va spune că există un anumit simţ dumnezeiesc, pe care numai cei fericiţi ştiu să-l dobândească. Aceştia sunt în stare să contemple obiecte superioare corpului, de exemplu serafimi şi heruvimi. Ei au de asemenea un auz capabil să prindă glasurile ce n-au nicio realitate în aer, un gust în stare să savureze pâinea vie ce coboară din cer şi dă viaţă lumii, un miros care simte miresme cum e aceea a lui Hristos înaintea lui Dumnezeu, un pipăit despre care Ioan Evanghelistul zice că a pipăit cu mâinile sale Cuvântul Vieţii”. „Simţul dumnezeiesc” de care vorbeşte Origen nu este dependent de senzaţia trupului, ci depăşeşte lumea materială pentru a trăi în sfere inteligibile. Există un paradox în această experienţă mistică pe care numai vieţuirea în Dumnezeu poate s-o dezlege. Sfinţii au trăit în aceste realităţi cereşti, adică pipăiau Logosul Divin – cum zice Origen – şi au văzut venind asupra lor valuri de lumină care-i sfinţeau. Astfel ei ajungeau în contact cu Dumnezeu şi intrau în ambianţa mistică în care sălăşluia Dumnezeu. Ulterior ei se grăbeau să împărtăşească celor de aceeaşi natură cu ei splendorile cunoaşterii şi simţirile pline de iubire ale bogăţiei fără de seamăn a Duhului Sfânt. Avem, aşadar, în mistica ortodoxă permanent de a face cu paradoxul unei trăiri concrete fără egal în lumea îngerilor şi totuşi reală şi adevărată. Prin Hristos, Care S-a înomenit ca să facă pe om să devină dumnezeu, cei vrednici intră în simţire intimă şi imediată cu lumea spirituală.

Părintele Mitropolit Irineu

Preţ 15 lei (la comandă prin poştă)