Cărţile Fundaţiei Anastasia

Prezentare şi achiziţii

  • Musafirii noştri

    • 53,957 Vizite
  • Localizarea librăriei „Părintele Galeriu”

Brâncuşi Mărturisitorul

Posted by cartianastasia pe 10/04/2015

Abia zilele acestea mi-a căzut în mână albumul ,,Brâncuşi – sculptor creştin ortodox”, semnat de Patriarhul Daniel. Cu toate că altădată, prin anii 90, a deschis cu aplomb metropolitan marea expoziţie ,, Filocalia”, mi-a fost greu să mi-l imaginez acum, ca Patriarh, glosând riscat şi înalt asupra persoanei şi artei marelui sculptor. Fiindcă, fie şi ubicuu recunoscută, valoarea artei lui Brâncuşi n-are încă stabilitatea plinită, aşa cum o au, bunăoară, Michelangelo, Donatello sau Bernini… În plus, dacă mulţi o consideră efigia modernităţii, destui o ţin încă de ,,modernistă” ! În aceste circumstanţe controversate ale culturii recente şi într-un moment de efectivă prăbuşire a sistemului de valori al României, şi nu numai, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române ,,bate cu pumnul în masă” şi trimite lumii româneşti şi, implicit, lumii actuale, un text incitant, simbolic, cu un puternic impact istoric, care cheamă grabnic la reaşezarea valorilor spirituale fundamentale. Mă miră faptul că acest gest capital al Patriarhului n-a fost imediat sesizat de opinia publică, comentat de elita intelectualităţii şi răspândit mediatic. Nu l-ar fi făcut Patriarhul, dacă n-ar fi fost convins, pe de o parte, că riscăm ca răul înteţit să ne arunce, şi pe noi şi pe alţii, în neantul indiferent al istoriei şi, pe de altă parte, pentru a atrage atenţia, că principala cauză a acestui rău endemic este criza axiologică de peste tot, iar la noi, răsturnarea fără precedent a valorilor, similară unei catastrofe etrusce ! Când eşti Patriarh, orice ai scrie, fie şi eseu, reprezintă automat un eveniment pastoral şi misionar adresat nu numai B. O.R- ului ci, implicit tuturor Bisericilor şi întregii lumi a credinţei şi culturii.
Şi iarăşi, nu l-ar fi făcut Patriarhul, dacă n-ar fi cunoscut şi leacul : în cartea-album, textul lasă să se înţeleagă clar că singura soluţie viabilă este blocarea crizei : potrivit Patriarhului, asemenea împrejurări-limită induc nevoia urgentă de a ,,fixa la definitiv” o valoare –reper, aptă să institue un sistem de referinţă şi un referent majuscul, în stare să pună ordine în toată suflarea românească şi a întregii lumi a credinţei.
Tactic, lucrarea Patriarhului reprezintă în sine un model de pledoarie publică pentru neasemuirea persoanei şi artei lui Brâncuşi, text care îşi atinge scopul ca punte verbală preocupată să lege şi să orchestreze cât mai eficient trei partituri : aforisme ale lui Brâncuşi, citate din declaraţiile şi studiile unor nume mari convocate şi tropare liturgice milenare ale Bisericii Universale, aşa cum le-a păstrat creştinismul răsăritean. Pe tot întinsul acestui document – fiindcă nu va lipsi mult şi despre acest text patriarhal se va vorbi de acum înainte, ca despre un important document – sunt folosite abundent şi ingenios fragmente din scrieri semnate de zece personalităţi : Mircea Eliade, Barbu Brezianu, Ionel Jianu, V.G. Paleolog, Carola Giedeon Welcker, Calinic Argatu, Constantin Zărnescu, Dan Bota şi Alexandru Buican. Graţie numeroaselor punctări memorabile ale Patriarhului, precum şi originalei Sale strategii expozitive, înţelepciunea sentinţelor laice şi taina stihoavnelor ecleziale îşi găsesc laolaltă punctul de fugă, în duhul patristic a teribilelor aforisme ale marelui sculptor. Aceste apoftegme ţărăneşti, neverosimil culte teologic, reaşează credinţa dreaptă, în adevărata sa perspectivă universală, una şi nedespărţită, a tradiţiei ancestrale a ţăranului român. Forma credinţei lui Brâncuşi, pentru cei ce vor s-o vadă ! este însăşi forma operei lui – icoană a credinţei, fixată şi ea ,,la definitiv”, prin CRATIMA de la Târgu Jiu : Poarta Sărutului, care uneşte şi, concomitent, ,,osebeşte” Masa Tăcerii şi Coloana Infinitului. Nu mi se pare ,,hiperbolic” să afirm, că această asumare făţişă a persoanei şi creaţiei unui artist român de talie universală, de către Biserica Ortodoxă Română , prin vocea Întâistătătorului Acesteia, să poată fi considerată, măcar în principiu, ca fiind una şi cu a Bisericii Una, după care nădăjduieşte toată suflarea credinţei bisericeşti autentice. Mai devreme sau mai târziu, textul Patriarhului va deschide cale persoanei lui Brâncuşi , monahismului ei ascuns, să
i-a loc în strana Mărturisitorilor prin viaţă şi prin operă, alături de Rubliov, sublimul monah deja canonizat de Biserica Pravoslavnică Rusă…Amin.

Sorin Dumitrescu

Posted in Articole | Leave a Comment »

Mucenicia europeană a ultimului a ultimului Constantin – bicefalia brâncovenească şi ideea fanariotă

Posted by cartianastasia pe 07/04/2014

Probatoriul instanţei otomane de judecată, potrivit căruia s-a purces la executarea în serie, unul după altul, a dinastiei Brâncovenilor, sună, după 300 de ani, la fel de stupid şi de neruşinat. Cuprinsul lui spune multe. N-a fost nepricepere, ci ,,eroare” voită şi controlată a instanţei.În asemenea cazuri cu miză politică, ca şi astăzi ! instanţa fie ascunde motivaţia sancţiunii şi o promulgă cu întârziere, sie diae, după ce condamnatului i s-a tăiat capul, fie, ca în cazul condamnării Brâncovenilor, pune în ea pricini contrafăcute şi probe imaginare. Iată-l ajuns până la noi graţie lui Anton- Maria del Chiaro, şeful de cabinet al domnitorului valah . Citez :
●,,că întreţinea corespondenţă secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia şi cu republica Veneţiei, cărora procura ştiri privitoare la turci●că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 Ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească ca Prinţ al Sfântului Imperiu Roman, pentru serviciile însemnate aduse Maiestăţii Sale Chesariene ● că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit ţara prin grele asupriri şi impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi ● că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 până la 7 luni la Târgovişte, aducând prin aceasta pagube, atât supuşilor săi cât şi traficului din Bucureşti, şi aceasta pentru a putea mai uşor fugii, într-o bună zi, cu toată familia şi bogăţiile sale în Transilvania ● că, pentru acest scop a cumpărat multe moşii, pe una din ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat ● că, a depus sume mari,nu numai la Viena dar şi la Veneţia, ţinând agenţi în ambele locuri ● că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimţământul său ● că şi-a procurat din Viena timpane şi trâmbiţe de argint, ceea ce era insolent, căci însuşi Marele Sultan nu le poseda ● că a bătut în Transilvania monede de aur în formă de medalii, cu valoare de la 2 până la 10 galbeni una.”/ 1
Cititorul celor nouă capete de acuzare va rămâne în veci consternat. Istoria acestei jertfe cumplite, petrecută impudic ziua-n amiaza mare şi-n văzul şi auzul mai marilor întregii lumi orientale şi occidentale, contrastează enorm cu motivaţia pitică care a produs-o. De aceea continuă şi astăzi să dea pe dinafară şi să nu-ncapă în documentele şi mărturiile epocii. Ceva extrem de important legat de mizerabilul supliciu pare să scape şi să refuze cu înverşunare clasarea. În acte şi în studiile notorii privind ,,cazul Brâncoveanu” adevărul se diluează până la a se pierde complet în vălmăşagul cumetriilor, a permutărilor genealogice pestriţe şi a puzderiei de agiornamente practicate de familiile boiereşti băştinaşe sau de aiurea, fie grecizante, fie, ,,dimpotrivă”, românizante cu duiumul, formând toate o canava insuportabilă şi dificil de ţinut minte. Nici faimoasa lucrare ,,Bizanţ după Bizanţ” nu face excepţie, amănuntele supraabundente, prăvălindu-se pe fiecare pagină şi strivind cititorul în căutarea adevăratei cauze a carnagiului de la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, 1714. Prin ochiurile ţesăturii dese de date şi cronologii, însuşi marele Iorga abia dacă telegrafiază câte o definiţie- bombă, cum ar fi cea pe care o citez din memorie – ,,fanarioţii erau inşi fără scrupule, înalt educaţi la filozofia apuseană”. Însă aceiaşi barbară execuţie, cu pricini încâlcite şi nedezlegate, prizată fără documente şi lăsată liberă în seama auzului lăuntric şi a simţirii înţelegătoare, va produce imediat un altfel de partitură, o partitură mult mai plauzibilă, mai actuală şi mai expresivă decât toate informaţiile istorice la un loc. Evenimentul va fi de proporţie. Interiorizat, ,,cazul Brâncoveanu” îşi va dezvălui semnificaţia fără precedent : mucenicia europeană a ultimei ipostaze bizantine a bicefaliei. Doar semnificaţia, nu şi cauzele…
O ,,experiere harismatică” a tainei masacrării bicefaliei bizantine brâncoveneşti nu putea fi încercată decât de o fanariotă ( după mamă), ,,brâncovenizată” (după soţ) prin alianţă, cum a fost Principesa Martha Bibescu./2 Principesa pare să fi înţeles prima că despre mucenicia Brâncovenilor trebuie vorbit înalt şi cu evlavie înfricoşată ca despre o catastrofă redemptorie, singura catastrofă a cărei oroare vindecă în mod miraculos lumea şi dă plenitudine pe loc, şi pe termen lung. Textul ei, pe de o parte, va folosi la maximum ,,coincidenţa” simbolică a debutului pătimirii lui Constantin Brâncoveanu, cu debutul Săptămânii Patimilor din 1714, iar pe de altă parte, va potenţa din unghi paranormal ! autenticitatea evenimentului, ca relatare a rebours, aparţinând, chipurile, Regentului Nicolae Mavrocordat, ruda sa îndepărtată, socotită de autoare ipostază a uneia din vieţile sale anterioare./3 Versiunea Principesei începe în Joia Mare. Desfăşurătorul cuprinde destule episoade grăitoare, parte absolut neomologate până-n clipa de faţă : Domnitorul a fost mazilit şi luat ca din oală, clanul domnesc a fost imediat chemat la Constantinopol, aprig torturat aproape trei luni de zile, după care brusc s-a pus capăt vitregiei, iar celor şase candidaţi la decapitare li s-a dăruit ( culmea cinismului ! ) timpul necesar totalei vindecări şi dobândirii unei stări înfloritoare numai bună pentru a încasa în plin oribilul supliciu comun, fiecare ca oameni în putere şi perfect restabiliţi fizic ! În ziua execuţiei au fost scoşi din închisoarea Şapte Turnuri la 5 dimineaţa, doar cu cămăşile lungi pe ei şi în picioarele goale, grupaţi toţi şase, cu Rebelul Domnitor în mijloc, între cei doi fii mai vârstnici, apoi purtaţi pe lângă zidurile înalte ale Constantinopolului timp de şase ore de mers pe jos, mai întâi prin suburbii mizere şi rău mirositoare, unde unii i-au împroşcat cu flegme, iar alţii, mai miloşi, i-au căinat, după care au fost obligaţi să defileze pe străzile Fanarului, cartierul high life al grecilor constantinopolitani, unde acelaşi Rebel avea castel, în fine, la amiază au ajuns la locul de execuţie ridicat pe malul Bosforului, şi introduşi în interiorul unei scenografii stupefiante, în care teatralitatea fusesese anume montată pentru a sublinia imensului popor adunat, dar mai cu seamă oficinelor occidentale şi bisericeşti, talia unică şi inegalabil exprimată a suprimării strălucitoarei şi ultimei resurecţii valahe a bicefaliei împăraţilor bizantini de altădată. Se pomeneşte că ziua execuţiei avea lumină splendidă, că apele Bosforului sclipeau orbitor iar văzduhul era mai înmiresmat ca niciodată. Mai aflăm că Sultanul Ahmed aştepta cu înfiorare debutul execuţiei pe marele eşafod în trepte, din proximitatea cortului său, că sângele ţâşnind din fiecare decapitat ca o arteziană, auzul şiroirii abundente şi şleaurile adânci ale sângelui scurs produceau extaz politic Sultanului. E bine să adăugăm că tipul acestui fel de sancţiune încetase la turci de 250 de ani, iar populaţia pierduse între timp gustul barbariei publice. Ahmed Sultanul găsise însă ocazia ideală pentru a resuscita în faţa reprezentanţilor întregii Europe, gloria Semilunii şi biruinţa asupra Crucii. Nu şi-a atins scopul. Europa n-a reţinut decât halucinanta cruzime căreia i-au căzut victime Principele, fii săi şi vistiernicul Văcărescu. În plus, învierea vechii barbarii a iritat la culme întreaga populaţie turcă şi grecească şi a produs chiar şi încăierări ale acesteia cu autorităţile otomane. Ca urmare, capetele decapitaţilor au stat în suliţe puţin, iar trupurile fără cap şi golite de măruntaie, umplute cu paie şi cu pielea cusută la loc, în loc să fie plimbate îndelung pe caldarâmul cetăţii, au fost în noapţile următoare aruncate în mare. Tot la adăpostul întunericului nopţii, creştinii le-au pescuit, le-au scos din apă acoperite cu trestii şi pânză şi le-au dus pe furiş sus în munte, la o mănăstire. Oroarea a luat sfârşit înspre 29 August, când Biserica prăznuieşte Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul. Cu mici erori, acesta pare a fi adevăratul film al evenimentului, o mărturie documentată care probabil continuă să existe în arhivele secrete ale familiilor domnitorilor fanarioţi şi ale diplomaţiei europene.

Foarte pe scurt, bicefalia bizantină este o tainică coabitare duhovnicească care susţine extensia dogmei teologice a divino-umanităţii Hristosului Întrupat asupra rânduielii statului creştin şi a principalelor sale puteri – Imperiul în comuniune euharistică cu Biserica conduc simfonic teocraţia bizantină. Prin urmare şi important de reţinut este faptul că bicefalia bizantină nu reprezintă un concept administrativ, un produs mental, ci soluţia văzută şi viabil exprimată a unei taine. În comparaţie, Mega Ideea fanariotă, care s-a aflat la originea invaziei colonizatoare a domnitorilor fanarioţi, este o construcţie pur mentală, susţinută ocult şi propagată subteran, făcută să nască un cal troian exact în inima stăpânirii otomane, capabil s-o pună în criză treptat şi s-o distrugă din interior. Potrivit aceleiaşi ,,idei măreţe”, Ţările Române urmau să fie puţin câte puţin asimilate şi adăugate pe nesimţite unei utopice Grecii Mari, folosind mecanismele lipsei de scrupule şi ale perversiunii corupte./4 Fără să fi fost mioapă şi să nu fi observat panelenismul subversiv al grecilor fanarioţi, Poarta nu se putea dispensa totuşi de talentul lor inegalabil de a spolia extrem de eficient neamurile aflate în suzeranitatea turcilor.
Dacă subiectul scrierii Principesei este Constantin Brâncoveanu – versantul împărătesc al bicefaliei – autoare ignoră complect celălalt versant şi nu pomeneşte prezenţa niciunei înalte feţe bisericeşti alături de domnitor în timpul calvarului, iar relatarea lui Del Chiaro rezervă Mitrololitului Antim şi teribilului său martiriu doar câteva propoziţii succinte. Antim Ivireanu, Mitropolit al Unguro-Vlahiei la momentul mazilirii Domnitorului, era georgian din Iviria, luat rob de turci şi adus la Constantinopol, ulterior intrat în slujba Bisericii Ecumenice şi care ajunge să fie remarcat de Brâncoveanu, preluat de Domnitor şi adus la Bucureşti. Multiplu şi extrem de înzestrat, vocaţia ascunsă şi specială a georgianului pare să fi fost de neîmblânzit adversar al Înaltei Porţi care îl smulsese de lângă ai săi. Forma organizată a acestei dizidenţe, de motor al bizantinităţii bicefaliei brâncoveneşti şi de susţinător al tuturor tacticilor Domnitorului menite a ţine activă o baricadă creştină aptă să blocheze urzeala satanică a turco-fanarioţilor, s-ar putea presupune că nu i-a fost străină. Domnitorul este cel care l-a zărit, cel care l-a selecţionat şi cel care l-a pregătit pe georgian ca viitor înalt cleric, ca partener, mai degrabă subînţeles, de bicefalie. Amândoi vor ţine piept ideologiilor politice oculte şi clinicei lăcomii a aceleiaşi Înalte Porţi, unuia revenindu-i în mod predilect ridicarea de biserici şi mănăstiri, iar celuilalt răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în limbile popoarelor ortodoxe din Asia Mică şi Europa de Est, dar majoritar în limba română, prin tipărărituri bisericeşti şi export de tipografii misionare, obiective absolut necesare dezvoltării credinţei învăţate. Tandemul a fost discret, greu de reperat şi eficient mai bine de 10 ani, din cei 26 de ani de domnie brâncovenească. Merită observat, că pătrunderea Ideii fanariote şi a panelenismul iluminist al domnitorilor de aceiaşi stirpe, au violat spiritualitatea spaţiului românesc, plantând, în numele binecunoscutului poncif al alinierii la civilizaţia europeană, stileme identitare străine ţării şideclanşând presiunile unui cosmopolitism extravagant, din care avea să se nască treptat mentalitatea liberei cugetări, proprie intelectualităţii băştinaşe. Că este aşa, o dovedeşte faptul că aceasta se grăbeşte întotdeauna să remarce importantul ,,aport cultural al grecilor educaţi la filozofia apuseană”, în schimb nu se grăbeşte la fel şi cu acelaşi entuziasm să evidenţieze calitatea excepţională, bunăoară, a Didahiilor lui Ivireanu, splendida lor limbă românească sau a celorlalte monumentale opere de teologie sistematică sau practică, restituite magistral în limba ţării gazdă. Desigur, Mitropolitul a fost şi ţinta uneltirilor (1712 ) dar a şi uneltit răzbit, prin cărţi, traduceri şi relaţii duhovniceşti acoperite, menţinerea la distanţă a Islamului, ca şi a formelor ,,culturalizării” nerăbdătoare şi artificial instalate ! Fanarioţilor Mavrocordaţi le-a revenit mişelia de a-l demite, Bisericii Ecumenice de a-l caterisi şi de a-l condamna ,,ca vieţaş” la Sfânta Mănăstire Sinai, iar turcilor satisfacţia imensă de a-l fi ucis pe drum, de a-i fi tăiat trupul în bucăţi, iar pe acestea de a le fi aruncat în râu. Plasate doar la doi ani distanţă una de alta, şi deopotrivă atroce, execuţiile lor reprezintă dovada mută a sancţionării afinităţii lor secrete, a bicefaliei statale şi, implicit, a reprimării sfinţeniei fiecăruia ; teama de a nu produce moaşte, care să înteţească prestigiul martiriului creştin şi sporirea puterii lor peste moarte, i-a determinat pe călăi să-i lase pe amândoi fără mormânt. În mod evident, odată ruptă de mucenicia Ivireanului, mucenicia Brâncoveanului se abstrage oricărei hermeneutici corecte.

*

Cu prilejul omagierii ultimei lucrări tipărite a Mitropolitului Mucenic, mi s-a părut important să subliniez eficienţa procedurii contextualizării, pentru decriptarea şi proslăvirea unei persoane sau a unei opere. Părintele Patriarh Daniel, de faţă la Sfânta Mănăstire Antim, mi-a dat curaj, arătând că este absolut insuficientă şi oarecum idolatră lauda valorii solitare a unei opere sau persoane şi a recomandat contextualizarea ca fiind extrem de utilă penetraţiei culturii bisericeşti. Contextualizarea bicefaliei brâncoveneşti atrage o primă nedumerire : Bizanţ ( fanariot ) după care Bizanţ ? După cel de dinainte de 1054 şi de despărţirea celor două Biserici sau Bizanţul de după ruptură, cel cucerit de Sultanul Mahomed în 1453 ? Fiindcă, istoric, cele două Bizanţuri sunt departe de a fi aceleaşi…
Graţie bicefaliei statului bizantin, precum şi ecumenicităţii manifeste a Pentarhiei Apostolice Bizantine, Bizanţul anilor 600, cel de dinaintea rupturii săvârşită de Biserica Occidentală, afirmă o uimitoare omogenitate eclezială şi un geniu instituţional şi statal inexpugnabile ; totuşi, acestea se vor clătina odată cu desprinderea latinilor. Amputată mortal, bicefalia a continuat în virtutea inerţiei, pierzând cu timpul aproape complect aplombul ecumenic, ajungând la cheremul moravurilor greceşti amestecate. Giubeaua, narghileaua, caftanul, işlicul, laolaltă cu filozofia şi habitusurile iluminaţilor occidentali reprezintă definiţia tipologiei fanariote. Faţă de acest statut corcit şi provincial, bicefalia bizantină este nativ universală, are fundament durabil şi putere de a face faţă lumii. Garantul dăinuirii ei este Logosul Întrupat. Doar El poate ţine laolaltă diversitatea neamurilor europene şi chiar planetare şi divergenţele lor ameţitoare . Aceste popoare europene cu personalităţi accentuate nu pot fi una prin simpla putere a unei biete paradigme multiculturale ! ca Renaşterea. Specific bicefaliei bizantine – o demonstrează patrimoniile ei – este de a fi peste tot iconică, de aceea are ,,pas dublu”/5, deopotrivă pământesc şi mai presus de ceruri. Într-un cuvânt, nu este o instituţie statală utopică, menită să moară de la sine, ca pieirea statului comunist înghiţit de propria sa ficţiune. După ruptura din 1054 şi cea definitivă din Duecento, bicefalia bizantină a fost în mod deliberat ţinta hegemoniei Bisericii Catolice Occidentale. Îndrituit se spune despre cruciaţi, că ei ar fi cucerit de fapt Bizanţul, deoarece armatelor otomane nu le-a rămas decât să-l ocupe prin trădare ! Însă deja încă din 1453,bicefalia bizantină reprezenta deja un hibrid bizar, un fel de ecumenicitate confesionalistă ! Istoria demonstrează că taina acestei instituţii se sufocă în regim confesional şi devine vulnerabilă. O confirmă şi Bizanţul cucerit de turci, preabinecunoscut bazileului gotic Ştefan Cel Mare şi Sfânt şi relatat exploziv de bazileul moldav Petru Rareş, precum şi tragica suprimare a ,,localei” bicefalii brâncoveneşti, doar la prima vedere erodată mortal, exclusiv de ideologiile iluministe fanariote şi de luptele pentru putere purtate de familiile boiereşti, asociate puterii castratoare a suzeranităţii turceşti. Rolul decisiv în deconstrucţia regimului bizantin brâncovenesc, l-a avut totuşi Apusul, marele absent al bicefaliei bizantine, căutat cu fervoare şi cu destule compromisuri utile încă de pe vremea bazileilor gotici moldoveni, a căror conştiinţă politică aliniată bicefaliei bizantine clasice, a fost prima care a căutat prin toate mijloacele, refacerea întregului statal şi eclezial.

*

Surprizele care răsplătesc aplicarea contextualizării descoperă bicefaliile Muşatinilor ca posibile modele autoritare şi predilecte ale bicefaliei brâncoveneşti, ale elanului redresării ecumenicităţii creştinismului bizantin al sec. XVII. Aceiaşi tensiune ecumenică poate fi recunoscută peste tot în acţiunile de recâştigare a partenerului latin, desfăşurate intensiv de Brâncoveanu şi de Ivireanu, în buna tradiţie a aceloraşi bazilei moldavi. Cercetătorii au reamintit faptul că şi Stefan şi Rareş se intitulau împăraţi / bazilei, definiţia de domni pământeni fiind intensiv vehiculată mai ales de ideologiile revoluţionare masonice de la 1848, interesate pe-atunci să opună ,,globalizării” marilor imperii europene, naţiunea, bazată pe ancestralitatea neamurilor. Nu trebuie prea multă perspicacitate şi cultură, pentru a sesiza, bunăoară, că fără să semene direct morfologic şi stilistic, Hurezii, principala ctitorie a bazileului valah Brâncoveanu, s-a dorit perfect înrudită cu anvergura orientării ecumenice a arhitecturii şi a veşmântului iconologic şi iconografic care caracterizează chivotele gândite de Stefan cel Mare şi Sfânt şi mirabil plăsmuite în cadrele bicefaliei bazileului Petru Rareş şi a mitropolitului Grigore Roşca, vărul său. Diplomaţia ecleziologică europeană a lui Ştefan, prodigios continuată de fiul său, a pornit dublu : şi prin punerea între paranteze a rigorilor pravilei şi prin propunerea unei concilieri gotico-bizantine, destinsă canonic în făptura unică şi inconfundabilă a unei noi iconicităţi ecumenice care, odată realizată, ar fi putut servi ca model refacerii unităţii bisericeşti şi stingerii celor şapte puncte care separă cele două Biserici şi, mai general, Orientul de Occident. Acest îndrăzneţ silogism ecumenic, acceptat, de voie de nevoie, de papalitate, a fost curând încălcat şi respins ! În numele realizării acestui grandios proiect ecumenic, bizantinitatea gotică a chivotelor muşatine a admis compromisul, tocmai pentru a elimina toate pricinile divergente. La fel, iconografia chivotelor, care cuprinde icoanele tuturor sfinţilor universali şi locali, s-a ferit, cu tact eclesiologic, să adauge pe ziduri tocmai icoana Sfântului Grigore Palama – cea mai importantă personalitate post bizantină – de a cărui teologie erau legate destule reproşuri catolice. Acelaşi elan ecumenic, comun şi lui Brâncoveanu, i-a împins să creeze o sinteză stilistică gotic – bizantină de excepţie, dar fără să fi putut atinge talia europeană a bizantinităţii baroce, proprie sintezei brâncoveneşti. Corespondenţa dintre sinteza muşatină şi sinteza brâncovenească este o ilustrare ideală a tainicei ,,asemănări prin neasemuire”/6 Cele două modele stilistice sunt atât de apropiate ,,în Duh şi-n Adevăr” , încât fie cele două bicefalii muşatine anunţă bicefalia de tip brâncovenesc, fie bicefalia Brâncoveanu- Ivireanu s-a întrupat ,,după chipul şi asemănarea” bicefaliei de tip muşatin.

*
În fine, aceiaşi pasiune contextualizantă aduce în sprijinul tezei acestei luări de cuvânt, câteva ziceri ale ,,voievodului Petru”, citate de Ivan Peresvetov, un nobil rus trimis de ţarul Ivan cel Groaznic să viziteze dinastiile Europei, ca să afle care rânduială de stat merită s-o ia ca model de domnie. După câţiva ani de ,,spionare” ageră, nobilul petrece la întoarcere câteva luni la curtea bazileului gotic Petru Rareş. Întors în Rusia, trimite ţarului un raport de călătorie, în care-i propune, fără să ezite, să ia ca model de înţelepciune statală zicerile ,,voievodului Petru”. Pentru noi, acestea cuprind informaţii uimitoare privind felul Muşatinilor de a privi istoria Bizanţului contemporan lor, precum şi adevătatele lor opinii asupra cauzelor care au dus la Căderea Constantinopolului şi la frângerea axului ecumenic al creştinătăţii. E mai mult ca sigur că le avea de la faimosul său părinte . Spicuiesc doar câteva dintr-un noian de ,,fanariotisme” avant la lettre, model 1453, descrise de voievodul moldav : ,,Şi aşa zice voievodul Românilor : legea grecească era nedreaptă şi cumpărarea ei era necurată. Negustorul nu putea să stabilească preţul la marfă….Demnitarii în oraşe şi ţinuturi se gândeau cu viclenia lor, şi cu îndemnul diavolului scoteau cu tâlharii din sicrie pe morţii nu de mult îngropaţi şi prădau sicriele sărace. Şi pe acel om mort înjunghiindu-l cu suliţa de vânătoare sau tăindu-l cu sabia şi ungându-l cu sânge, îl aruncau în casa omului bogat şi puneau ca reclamant pe un denunţător care nu-l ştie deloc pe Dumnezeu şi condamnându-l cu judecată nedreaptă, ca să-i jefuiască din curtea lui casa şi bogăţia…Pentru aceasta s-a mâniat Domnul Dumnezeu şi cu mânia sa nepotolită a trimis asupra lor (grecilor) robia străinului de neam, a lui Mahomed-Sultanul, împăratul turcesc…Şi Mahomed-Sultanul, bătându-l pe împăratul Constantin şi luând pentru sine împărăţia creştină în ajutor, i-a fost dată (împărăţia) de Dumnezeu pentru păcatele lor (grecilor) şi a trufiei, pentru că ei …. nu dădeau drumul la împărat celor ce aveau de făcut plângeri….Atunci Mahomed-Sultanul, împăratul turcesc străin de neam a cunoscut puterea lui Dumnezeu, a luat Ţarigradul şi a organizat în împărăţia sa judecata dreaptă, pe care o iubeşte Dumnezau, şi l-a mângâiat pe Dumnezeu cu bucuria inimii şi pentru aceasta Dumnezeu îl ajută să aibe multe împărăţii…Împăratul turcesc Mahomed-Sultanul, a întrodus în împărăţia sa mare dreptate…Dacă la acea dreptate s-ar fi adăugat şi credinţa creştină atunci şi îngerii ar fi dănţuit.”/7 E de remarcat ştirea bombă : că Ştefan Cel Mare şi Sfânt şi fiul său Petru Rareş, nu priveau deloc nostalgic abrupta surpare a Constantinopolului bizantin. Din alte surse aflăm că însuşi Petru Rareş, care vorbea cursiv germana şi italiana, plănuise o antantă secretă cu Împeriul German de Apus, că în vremea cât a fost izgonit de la domnie, n-a pregetat să ia contact şi să-l viziteze personal pe însuşi Soliman Magnificul, că s-a întreţinut cu Sultanul direct în germană şi că a discutat posibilitatea instituirii unei suzeranităţii speciale în Moldova. Regretatul Virgil Cândea a făcut o comunicare aproape neluată în seamă. Marele istoric anunţase identificarea unei hărţi privind teritoriile avute în vedere de campaniile islamizante ale Jihadului otoman, în care Ţările Române apar pe hartă, dar sunt notate ca no man’s land-uri, ca zone neutre, scutite de inscursiunile Jihadului. Opinia aceluiaşi istoric, asupra acestui statut preferenţial, era că ar fi fost negociat şi obţinut de voievod cu prilejul acelei întâlniri de pomină. Merită spus că Muntenegru a reuşit şi el să obţină acelaşi statut ameliorat, cu 50 de ani înainte de prăbuşirea Imperiului Otoman. Prin urmare, în vremea lui Brâncoveanu, spaţiul valahca şi spaţiul moldav, se bucurau de suzeranitatea Înaltei Porţi, ca teritorii şi împărăţii ,,tributare şi supuse”. Altfel spus, ca ţări care plătesc tribut, fiind însă sub înalta protecţie a Porţii Otomane. Aşa cum conveniseră altădată ,,voievodul Petru” şi Soliman Magnificul. Pare-se că turcii s-au ţinut de cuvânt !

*

Acelaşi nărav al contextualizării mă împinge să articulez ,,cazul Brâncoveanu”, cu o caracteristică a ctitoriilor domnitorului, pe cât de locvace, pe atât de importantă pentru stabilirea orientării bizantine / ecumenice a bicefaliei brâncoveneşti. Să observăm că pronaosurile contemporane bicefaliei domnitoare sunt pline ochi de persoane venerabile şi de cortegii nobiliare, zugrăvite intensiv pe zeci de metrii pătraţi de ziduri. Şi nu doar Hurezii, perla Munteniei şi omoloaga valahă a Voroneţului moldav, ci toate ctitoriile domnitorilor şi marilor slujbaşi feudali ai domniei. Iar când puzderia de familii, defilând solemn, înţepenite, cu odraslele lor, înţepenite şi ele, toţi îmbrăcaţi cu fast pitoresc, după încântătoarea moda semifanariotă a vremii, sunt reproduse de retina performeră a lui Pârvu Mutu, epoca întreagă coboară de pe ziduri şi îşi exclamă printre credincioşi legitimitatea şi dreptul de a fi pe zid şi în memoria Bisericii. Un detaliu .important şi tare ca un argument îl oferă pictura votivă brâncovenească, în mod evident mai puţin iconică decât cea muşatină. De fapt, nu are corespondent în arta bizantină de la descălecarea ei şi până astăzi, fiindcă şi-n perioada de glorie a Împăraţilor Constantin sau Justinian, bicefalia este cea care pledează vizual în imaginea votivă a familiei imperiale, în mozaicurile de la Ravenna, Justinian fiind în mod deliberat juxtapus episcopului Maximian. Cortegiile bizantinităţii clasice, imperiale sunt bicefale, în schimb cele brâncoveneşti, din vremuri amestecate, sunt obligat porfirogenetice, fiind concepute mai ales pentru a impune şi a garanta vizual legitimitatea familiei domnitoare.
Binecunoscutului tropar al Sfântului Andrei Criteanu i s-a dat puterea de a dubla imnic definiţia Crezului : ,,ca din porfiră s-a ţesut, Trupul lui Emanuil, din Tine, Prea Curată, ceea ce eşti porfiră înţelegătoare .” Porfira simbolizează sângeriul placentei Fecioarei, din care Logosul, Fiul lui Dumnezeu, şi-a luat omenitatea . Taina porfirogenezei, chiar şi în absenţa dogmei, a fost împământenită bizantin încă din pornire, dar a căpătat definiţie teologică şi a devenit oficială în jurul anilor 900, graţie Împăratului Constantin Porfirogenetul. Or, simbolizarea teandrică a ipostazei împăratului bizantin n-are cum să nu se întindă şi asupra tainei porfirogenezei, adică a doctrinei divino-umane a Întrupării Logosului, ca Hristos, Dumnezeu deplin şi om deplin ,,de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara”.
Prin porfirogeneza lui Hristos, sângele vărsat de Sfinţii Martiri Brâncoveni este simbolic înrudit, cu sângele placentei din care s-a hrănit omenitatea Hristosului Întrupat şi, implicit, cu tainicul Trup şi Sânge euharistic al Domnului, din care se hrăneşte Biserica. Sunt cauzele profunde care dau putere redemptorie ororii jertfelnice. Numai inflaţia de pietism religios şi ştergerea dimensiunii eclesiale a credinţei a putut proslăvi misterul acestui martiriu fără egal în istoria României, prin evlavia de lemn a actualei imagini a martiriului Brâncovenilor, ce se doreşte iconică ! Cei şase mucenici apar bogat încăftăniţi, ca într-un tabloid fanariot, pozând votiv şi ţanţoş dinaintea sinaxei creştine. Cred că adevărata icoană a acestei mucenicii istorice şi izbăvitoare ar trebui să arate Bisericii şi întregii lumi modelul monolitului creştin gata de jertfă – pe cei şase, în cămăşi albe şi lungi muceniceşti, ţinându-şi fiecare în braţe propriul cap tăiat şi cu câte o coroană martirică plutind deasupra icoanei fiecărui cap înviat. Desigur că feţele lor vor trebui să semene, cât de cât, feţelor purtate în această lume, dar numai atât cât cere iconomia icoanei feţei înviate. Jerfindu-se pentru a nu rata Împărăţia lui Dumnezeu, fiecare din cei şase decapitaţi şi-a adăugat pe loc staturii sale micşorată cu un cap, dumnezeiescul cot făgăduit de Domnul. Acest cot adăugat trebuie să-l arate icoana muceniciei lor teribile. ( Matei, 6,27 / 6,33 )
Am lăsat la urmă, poate cea mai miraculoasă probă a eficienţei mântuitoare şi instantanee a acestui model maximal de jertfă creştină, aşa cum fusese împlinită la 1453 de Împăratul bizantin Constantin al XI-lea şi de ,,premierul” său, Notaras, cu întreaga sa familie : prietenia înfiripată, la puţin timp, şi în afara oricăror aşteptări, între Sultanul Mahomed Cuceritorul şi Ghenade Scholarios, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, urmată de convertirea discretă la creştinism a însuşi Cuceritorului Bizanţului. Acesta a fost găsit în mormânt cu o cruce pe piept ! La Căderea Constantinopolului, Împăratul bizantin Constantin al XI-lea pierise în lupta cu turcii. Acest precedent avea să încheie simbolic, după 250 de ani, dinastia duhovnicească a Constantinilor , prin mucenicia europeană a bazileului valah Constantin al XII-lea…

Sorin Dumitrescu,

discurs ţinut la Biserica Mavrogheni,
din Bucureşti, marţi, 18.03.2014,
cu prilejul împlinirii a 300 de ani
de la Sfânta Mucenicie a lui
Constantin Brâncoveanu, a fiilor săi
Constantin, Radu Ştefan şi Matei şi a
vistiernicului Ianache Văcărescu.

 

Posted in Articole | Leave a Comment »

Nichita Stănescu, Aurelian Titu Dumitrescu – Antimetafizica

Posted by cartianastasia pe 01/04/2014

tnCărui gen de scriere îi aparţine forma acestei „arătări literare” ? Are aspectul multidisciplinar al unei insolite exegeze poetice interactive, mai exact al unei ample divagaţii parabolice, ilustrată abundent cu poemele originale ale autorilor, care izbuteşte să adune într-un tot unitar specii spectacular depărtate – dialoguri, reflecţii, eseuri, testimonii, ziceri, epistole, maxime, definiţii, divagaţii, anecdote, sfaturi, memorii şi multă, multă poezie excelentă. Important este că toate la un loc alcătuiesc o „cozerie” intensă şi cuceritoare, cu nedisimulat scop formativ, catehetic. Unul din autori, cel în vârstă, o numeşte criptic „demers dialectic implicat în estetic” !, iar cel tânăr, nici el mai prejos, ţine să-o numească „pe cont propriu roman pe viu”, în nici un caz laborator de poezie in vitro ! Şi are dreptate, fiindcă, la figurat şi din unghi riscat, „Antimetafizica” poate fi socotită mai curând un veritabil roman poliţist sui generis, un „policier” al căutării pe viu a cărării pierdute de poezie… N-am de gând să continui să dublez textul de faţă, să-i dezvălui în amănunt procedurile sau să-i comentez concluziile. Vreau să asmut cititorul să-l parcurgă cu înfrigurare şi cu folos mare. Fiindcă un foarte mare poet, aflat la un pas de moarte şi deja „simţindu-i în spate neantul”, a ales un poet tânăr ca să se dea cu totul în mâinile acestuia, cu tot „cu casă şi cu oraş”, cu tot cu gândire şi memorie, fără să facă pic de rabat de la profesiune, taine şi tehnici… Peste toate acestea, tare şi neobişnuit rămâne faptul că straniul colocviu se poartă pe buza gropii ! Ca şi cum s-ar dialoga dinaintea oglinzii periculoase şi reci a morţii proxime. Cu moartea-n faţă. Se discută când încordat, când destins, când teoretic, când aplicat; ultimativ şi mărturisitor se iau cu asalt adevăruri şi valori consacrate – totul urgent, sub presiunea predării / primirii unui modus esendi propriu Predaniei poetului şi poeziei originare.
Poetul tânăr, Titu, Aurelian Titu Dumitrescu, nu e nici reporter, nici biograf, nici coleg al lui Nichita Stănescu ; în schimb, îi este însoţitor ales în lucrare şi, tot aşa, preferat camarad de drum şi de „divagaţie” ! , chiar dacă pe alocuri Nichita schimbă tonul şi i se adresează patern. Oricât de „poetică” însoţirea, atribuţiile par să fi fost de la început riguros distribuite : cel care răspunde, Maiştiutorul, este Nichita, iar cel care întreabă,Titu, este Ştiutorul – cum i-ar numi Mihai Şora. Insist atât în definirea calităţii însoţirii celor doi poeţi, deoarece frumuseţea şi interesul imediat pe care-l suscită cartea se datorează în mare parte formei şi mişcării mesajelor înspre cititor, modului în care primesc sau nu liberă trecere de la acesta sau reprezintă impas. Alteori, cititorul constată cu destulă surprindere că, intermitent, mesajele „vorbesc” în paralel, deconcertant, având ca tactică eschiva „cehoviană”, cum o defineşte însuşi Nichita, după formula : „ – Ce frumos şi bogat ninge, Marfa Petrovna ! / – Nataşa Alexandrovna, făraşul şi mătura sunt de negăsit ”. În economia discursului, eschivele răspunsurilor sunt veritabile „lunguri de linie”, cele mai multe paşnic-devastatoare !, perfect înrudite modelului amintit : Ştiutorul : „- Eu cred că semeni cu Nikolai Stavroghin / Maiştiutorul : – Eu cred că semăn cu Nichita Stănescu. Ne potrivim numai la iniţiale, dar atât/ Ştiutorul : – Ţi s-a părut vreodată lumea mică ?/ Maiştiutorul: – Stai puţin şi nu mai scrie, bate cineva la uşă. Iar a venit ofiţeraşul ăsta de Cârlova să-mi curteze sora. Vrea s-o invite la bal. Cred că i-a scris în secret şi o poezie. S-o las cu el, ce părere ai ? Să-i deschid uşa ? ”. Iniţiatorul acestor strategii discursive este vizibil Maiştiutorul. La ce-I foloseşte mesajul voit absurd sau voit întârziat al acestor părelnice vorbiri în dodii ? În mod evident, scopul pare a fi de a ascunde o vreme motivul real al însoţirii, cel care a generat de fapt „Antimetafizica” : constatarea şi punerea în dezbatere a unei prezumtive alienări genetice a poeziei, a abaterii poeziei de la calea sa. Perfect la curent cu substanţa ireversibil contaminată a „ideii scrise”, a poeziei dependente de ideologiile estetice, Nichita speră ca „dialogurile antimetafizice” cu tânărul său conviv să poată reorienta interesul pentru poemul originar, recalibrat potrivit standardelor inefabile ale Tradiţiei poeziei adevărate. Documentul pe care ni-l transmit cei doi poeţi e fără precedent. Nu pe sine se transmit, ci coordonatele arhetipale ale Tradiţiei, modul de a-i recunoaşte semnalele şi principalele caracteristici care particularizează la origine universalitatea poetului şi a poeziei, aşa cum le percep ei şi cum încearcă să le recupereze dialogurile şi zicerile lor. Un text cu pronunţat elan descoperitor, formulat peste tot academic, dat de Nichita cu limbă de moarte !
Desfăşurătorul acestui periplu întru poezie seamănă perfect cu schema unui drum, mărginit pe o parte cu materie discursivă direcţionată doctrinar, iar pe cealaltă parte-mărginit abundent cu materie poetică propriu zisă. Peripeţiile însoţirii celor doi poeţi trec şi se petrec între aceste două margini – între discurs şi poezie – care incontinent îşi dau mâna în text şi construiesc treptat cheia de boltă a împreună – lucrării lor. Care e rostul prezenţei masive şi nepărtinitoare a poeziei celor doi poeţi ? Simplu spus, poezia celor doi zice practic ce se zice teoretic, atribuţie care o face de neevitat. În timp ce speciile mai mult sau mai puţin teoretice ale discursului produc involuntar „canoane poetice”, poezia se instituie ca „dreptar” al acestora, taina ei metalingvistică fiind mai fulgurantă decât taina canoanelor. Canonul şi dreptarul, corespunzătoare celor două margini, alcătuiesc laolaltă icoana drumului vorbit al cărţii.
Pe tot parcursul acestui drum, răspunsurile date pe loc de Nichita sună fără cusur, ca şi cum dinainte ar fi fost minuţios pregătite pentru a fi dictate. Formidabil e că autorul acestor ziceri neverosimil precise livrează în trombă, unele după altele, calupuri de taine şi de ingenioase tehnici poetice, uneori dificil de stocat până şi de Ştiutorul Titu, devenit ocazional glorios grămătic al adevărurilor descoperite şi puse la dispoziţie. Nichita „dictează”, Titu observă, comentează şi notează prob ! Cu fiecare snop de pagini, Predania ia fiinţă aievea, e mai aproape de ei şi ia loc, cu adevăruri cu tot, între doctrină şi poezie, între marginile aceluiaşi drum. (Sorin Dumitrescu)

Preţ 82 lei (la comandă prin poşta electronică)

Posted in Apariţii recente | Leave a Comment »

SORIN DUMITRESCU – Tablou cu orbi. Metalingvism şi marginalizare

Posted by cartianastasia pe 02/10/2013

1384114_413191572115444_1664465280_nTimp de aproape 10 ani,din anul 1969 şi până în 1978, data apariţiei volumului ,,Epica Magna”, n-a fost înregistrată decât o singură reacţie a poetului : tăcerea. Apoi fiecare nou volum apărut a avut parte de aceiaşi primire rece, fiind invariabil tratat ca un semieşec literar.Totuşi Nichita nu s-a confruntat niciodată făţiş cu opinia mioapă a vremii. Este epoca în care se consolidează principalele forme de rezistenţă împotriva totalitarismului comunist. România a produs atunci trei forme de rezistenţă : sincronismul rezistenţei prin cultură, protocronismul rezistenţei prin tradiţia ancestrală şi rezistenţa prin credinţă. În pofida faptului că aveau acelaşi clar şi înfricoşător adversar comun, toate şi-au istovit energia luptând una împotriva alteia,fiecare încercând să reziste atacurilor şi reproşurilor proferate de celelalte rezistenţe : sincronismul rezistenţei prin cultură a avut de rezistat protocronismului rezistenţei prin tradiţie şi de militat împotriva ortodoxismului rezistenţei prin credinţă ! Acesta este contextul paradoxal în care evoluează, în paralel şi total slobodă ideologic, noua implicare creativă a poetului şi neaşteptata deschidere pe care o aduce cu sine modul poetic metalingvistic. Aflate în plin război socio-cultural, nici sincronismul, nici protocronismul şi nici ortodoxismul n-au sesizat mutaţia capitală produsă artei cuvântului şi poeziei, prin debutul poeticii pnevmatice a necuvintelor . Dovada certă o constitue faptul că până la capăt, poetul a fost amplu curtat, mai ales de adulatorii defunctei sale glorii poetice ! Exact ca în poemul Tablou cu orbi… Retrospectiv, devine din ce în ce mai evident că volumele au fost boicotate atât de fobia criteriilor, specifică comentariului postmodernist al epocii, cât şi de superficialitatea sistemului de valori instalat în conştiinţa întelectualităţii liber cugetătoare. Acestor avataruri li s-a adăugat lipsa unei credinţe mature şi învăţate, care toate laolaltă i-au restrâns nedumeririle existenţiale şi, finalmente, i-au diminuat periculos perspicacitatea axiologică. Case closed ! (Sorin Dumitrescu)

Cuprinsul volumului

1. Preambul: Nichita, de la glorie la marginalizare, pe scurt

2. Criteriile axiologiei teologice a limbajului

3. „Maşinăria cu aripi” a celor 11 elegii

4. Poetica metalingvistică şi standardele ei pnevmatice

5. „Maşinăria Cu vânt” a „Nodurilor şi semnelor”

6. Linţoliul nedesfăcut

Preţ 50 lei (la comandă prin poşta electronică)

O introducere în  temă:

http://www.privesc.eu/Arhiva/16588/Conferinta-cu-tema%E2%80%94Nichita-inainte-si-dupa-marginalizare-

Posted in Apariţii recente | 2 Comments »

Gând la adormirea părintelui Iustin Pârvu

Posted by cartianastasia pe 17/06/2013

Dumnezeu să-l odihnească în pace! De ani de zile părintele Iustin a fost pentru români sfântul lor, cel de toate zilele. I-adevărat că am rămas fără dânsul, dar ne-am ales cu un puternic şi îndrăzneţ rugător pe lângă Domnul. Să strigăm către Domnul să-i ierte toate greşalele. Nu poate fi înlocuit. De-acum ne va fi tuturor mai greu ca înainte. Greu de tot, fiindcă avea curaj  pentru o naţiune întreagă. Trăiam mai liniştiţi, ştiindu-l de pază în munte. Acum este rândul nostru!

Sorin Dumitrescu, Fundaţia Anastasia

 

Posted in Articole | Leave a Comment »

LIBRĂRIA FUNDAŢIEI ANASTASIA „PĂRINTELE GALERIU”

Posted by cartianastasia pe 08/04/2013

Bucureşti, Bulevardul Carol nr. 70, sector 2

Program (de primăvară): miercuri între  orele 14.00 – 19.00 şi vineri între orele 14.00 şi 19.00

Această prezentare necesită JavaScript.

Posted in Librăria Fundaţiei | 11 Comments »

Expoziţia Colecţia Interzisă

Posted by cartianastasia pe 09/03/2013

Posted in Secțiune video | 2 Comments »

Cine ne vrea etrusci ?

Posted by cartianastasia pe 24/02/2013

Muzeul Ţăranului Român profanat de homosexuali ! Care este motivul pentru care M.Ţ.R e ţinta mişcării gay ? Nimeni nu-şi  aduce aminte ca M.Ţ.R să fi organizat o segregaţie sexuală, să fi interzis vreunuia din membrii declaraţi ai orientării gay să-i viziteze sălile şi să-i asculte discursul muzeal . Nu există şi  n-a existat vreodată o interdicţie marcată oficial printr-o plăcuţă sau afiş public, care să fi blocat vreunui gay intrarea în spaţiul muzeal.
N-a existat nici o măsură a conducerilor instituţiei M.Ţ.R, care să oblige vreun homosexual minoritar să se legitimeze, să prezinte documente care să-i dee în vileag orientarea sau să cumpere biletul de intrare mai scump !
Pe suprafaţa, interioară sau exterioară, a zidurilor M.Ţ.R n-au existat şi nici nu vor exista vreodată ziceri ancestrale ale Ţăranului Român care, în numele Tradiţiei, să fi înfierat această desfrânare / orientare iar instituţia M.Ţ.R n-a avut niciodată printre preocupări  să opună public persoana duhovnicească a Ţăranului Român, persoanelor a căror ,,trup s-a abătut de la calea sa pe pământ’’. (Facerea / 6,12)  Şi atunci, de ce a ţinut morţiş acest grup de băştinaşi şi băştinaşe gay să vină tocmai aici, într-un loc incompatibil cu orientarea lor, să violeze arhetipul ancestral al unui întreg popor, propagând mediatic o derivă ontologică care ne-a costat Potopul !
De ce tac şi de ce apără acest viol fără precedent, noile organe ale statului, ale USL-ului, pentru a căror biruinţă am înfruntat gerul zile în şir ? ! De ce nu stopează urgent sacrilegiul ? !
De ce harnicele Antene ale patriei fac politica struţului, în acest timp smintit, când unii pregătesc să ne arunce în uitare ca pe etrusci ? ! Profanarea unui cimitir creştin, evreiesc sau islamic, ca mizerabil viol al unui loc de veci, este totuşi benignă, faţă de violarea, în plină civilizaţie, a modelului dăinuirii unui întreg popor.
Români, fără tradiţia Tăranului Român dispărem ca etruscii ! După 30 de ani şi mai bine, schimbat-au buldozerele cu gay !
Creştini, treziţi-vă şi apăraţi definiţia României în ochii lui Dumnezeu ! Popor român, lasă Piaţa Universităţii unde e şi apără-ţi grabnic dăinuirea şi Modelul umanităţii tale specifice ! Ia seama, acum sublima Piaţă s-a mutat la M.Ţ.R.
În numele Cuvântului lui Dumnezeu, români, veniţi toţi la Piaţa Universităţii de la Muzeul Ţăranului Român ! Apăraţi-vă Tradiţia ! Nişte smintiţi au hotărât să fim etruscii lor !
Cerem statului român anchetarea rapidă a autorilor profanării, începând cu a directorului  general al M.Ţ.R, cu a ministrului M.A.I  şi a trupelor poliţiei şi jandarmeriei care, în seara de 20/ 02 /2013,  au garantat succesul profanării….

Fundaţia Anastasia
Acad. Prof. Univ. Dr. Sorin Dumitrescu, pictor.

Posted in Articole | Leave a Comment »

SORIN DUMITRESCU – Biserici (album)

Posted by cartianastasia pe 15/11/2012

Experierea bizantinităţii, nu doar ca obiect de studiu, ci şi ca temă existenţială a programului unei creaţii în act, şi aceasta timp de peste două decenii, a produs o serie de axiome ireductibile ale căror sentinţe pun altfel accentele asupra artei şi stilului bizantin, şi anume:

– Nu există şi nu s-a făcut icoană înainte de Cinzecime;

– Stilul şi arta bizantină sunt eminamente bisericeşti, ele aparţin exclusiv Bisericii şi culturii ecleziale;

– Icoana este arta Bisericii Una, Nedespărţită, cea de dinainte de Marea Schismă din 1054;

– Stilul bizantin nu este creaţia creştinismului răsăritean, ci a creştinismului Bisericii Una, cea de dinainte de ruptura icoanei din Duecento;

– După ruptura din Duecento, creştinismul oriental a devenit până la un punct moştenitorul şi păstrătorul ales al tradiţiei bizantine;

– Stilul bizantin produs de unitatea Bisericii primului mileniu creştin nu poate fi numit nici ortodox, nici catolic, el nu se identifică până la capăt nici cu ortodoxia, şi cu atât mai puţin cu catolicismul. Precum Biserica Nedespărţită, el este unul, sfânt, sobornicesc şi apostolic. În ce priveşte ortodoxia şi catolicitatea , ele sunt subsumate aceleiaşi definiţii sinodale. Cel puţin aceasta este cateheza tăcută a icoanei;

– Nici arta bizantină, nici stilul care-i poartă numele nu pot fi cercetate obiectiv ori validate axiologic decât din interiorul Bisericii, nu pot fi dobândite decât în Biserică, având vocaţie exclusiv ecleziologică;

– Expresia bizantină şi amploarea unităţilor sale stilistice ar putea fi din nou efectiv re-produse în act doar prin resuscitarea unităţii ecleziale care le-a produs sau a uneia noi, neapărat înrudită duhovniceşte cu cea iniţială;

– Ca imagine mondială, icoana pliază alfa şi omega, începutul şi sfârşitul acestei lumi; de acea nu cunoaşte evoluţie, cel puţin în termenii evoluţionismului actual. Icoana cunoaşte doar trepte de descoperire a tainei propriului limbaj. Vestirea, aşezarea şi interiorizarea ecleziologică nu au legătură cu evoluţia, sunt doar etape ale intituţionalizării duhovniceşti a icoanei;

– După ruptura din Duecento care, după Marea Schismă a unităţii ecleziale, sistează şi unitatea imaginii bisericeşti de stil bizantin, nu se mai poate vorbi despre icoană decât în termenii unei imagini permanent pândite şi agresate fie de stereotipul fad şi incult teologic, fie de pietismul edulcorat al tabloului religios;

– Doar icoana posedă limbajul împăcării şi a noii unităţi a Bisericii. Ea are providenţiala misiune de a înapoia creştinismului pacea teologică şi creativitatea în Duhul Sfânt. De aceea războiul nevăzut se duce astăzi pe terenul icoanei. Apărarea autenticităţii duhovniceşti, a ortodoxiei conţinuturilor iconologice şi a limbajului ei iconografic o descoperă din zi în zi mai mult decât adevărata piatră de poticnire. Experiată frust, conceptual şi discursiv, dogmatica teologică a unităţii bisericeşti produce automat reacţii adverse şi amână la nesfârşit sorocul împăcării. Însă aceeaşi dogmatică, transfigurată de puterea tainică a metalimbajului expresiei iconice, creează în mod miraculos receptivitate şi poate face să răsară sămânţa adevăratei unităţi bisericeşti. Iată de ce oricare cercetare probă, dar nu mai puţin inspirată, a Tradiţiei descoperă icoana ca instrument predilect al împăcării ecleziale.

– Doar o nouă unitate „în Duh şi Adevăr” va putea produce zugravi de icoane şi de biserici de talia celor bizantini, precum şi anvergura inegalabilă a stilului acelei arte bisericeşti pe care o produce numai unitatea Bisericii.

Prin urmare, oricare ar fi aspectul noii unităţi ecleziale, adevărul ei, netrucat de politicianisme, va putea fi lesne probat în clipa în care stilemele corespunzătoare vor face evidentă înrudirea stilistică şi duhovnicească cu cele ale precedentei unităţi. La nivel stilistic, precedenta unitate va fi cea care va mărturisi autenticitatea noii unităţi. Pentru a putea face respectiva evaluare capitală, pentru a ne putea feri de irezistibila amăgire a falsei unităţi, trebuie cunoscute bine caracteristicile de fond ale stilemelor bizantine şi modalităţile stilistice aflate la originea acestei ingeniozităţi fără egal. Ceea ce înseamnă construirea ruinei stilistice, a ruinei edificiului de obişnuinţe, condiţionări şi sinergii. La această ruină vor trebui să ia aminte artizanii noii unităţi ecleziale.

Sorin Dumitrescu

Epuizat

Posted in Biblioteca Anastasia | Leave a Comment »

Ribiţa – Bionia Transilvaniei

Posted by cartianastasia pe 15/11/2012

Potrivit temelor înscrise pe frontispiciul colocviului, scopul declarat al discutiilor şi şedinţelor noastre este de a comenta “dezvoltarea relaţiilor medievale între cultura religoasă a Ungariei şi cea a României, ca vehicul al civilizaţiilor Occidentului şi Orientului, faţă de care Transilvania a fost un punct de întâlnire, care nu a adus prejudicii teritoriilor vecine”. Dintru început mărturisesc făţiş că am îndoieli asupra adevărului ultimei aserţiuni … Să trecem.
Personal, cred că temele întâlnirii noastre pot fi comentate în două moduri: fie în perspectiva actualei ideologii estetice postmoderne, fie în perspectiva eshatologică a culturii Duhului Sfânt. Monahul-teolog Rafail Noica- fiul marelui filosof dispărut Constantin Noica – propune o extrem de nouă şi originală distincţie între actuala cultură postmodernistă care, susţine teologul, ţine până la mormântul din cimtir! şi o altă cultură – cultura Duhului Sfânt – care începe după, de la mormânt… Mărturisesc din nou că prima nu mă interesează. Mă tem de indiferenţa ei axiologică. Ca urmare am ales punctul de vedere al culturii Duhului Sfânt. De aceea, enunţurile şi opiniile asupra temelor vor fi făcute dinspre mentalitatea Bisericii Una, cea de dinainte de Marea Schismă din 1054.
Din capul locului trebuie precizat, că pentru bizantinii primului mileniu perpetuitatea şi întărirea unităţii imperiale şi bisericeşti reprezenta lucrul cel mai important, mai important chiar decât expansionismul politicilor sale hegemonice. Expansionismul şi presiunile confesionale n-au pentru ei nici un suport eclesiologic; ele sunt manifestarea expresiei integrale a orcărei religiozităţi, a religiozităţii creştine şi a idividualismului saintsulpicianist a pietismului său, supranumit  “la foi du charbonier”. De aceea repet, consideraţiile mele asupra Ribiţei au drept criteriu unitatea bisericească.
Se pare că pentru vechii greci Bionia era porecla Transilvaniei, exprimând limpiditatea veşnic înverzită a naturii sale metafizice şi a pneumei văzduhului ei supranatural. În acest sens, pentru mine Ribiţa este Bionia Transilvaniei, dar numai ca Bionia a Bisericii Nedespărţite. Universalismul pneumei şi a iconografiei sale inconfundabile strălucesc pe cerurile transilvane ca o Stea Polară, semnalând adevărata creativitate spirituală şi bisericească. Canonul său iconografic însoţeşte, luminează şi îndreaptă nu numai misteriosul traseu al credinţei ci şi profunzimea modernităţii şi, mai larg, a culturii noastre recente.
Creştinismul, spunea marele părinte teolog Alexander Schmemann, este esenţialmente eclesiologic; nu este o religie ci capătul religiilor. Or, în confuzia actuală care amestecă dimensiune eclesiologică cu religiozitatea avem nevoie de Ribiţa ca de aer… Doar frescele sale, frumuseţea lor economică şi lapidară ar putea oxigena şi binecuvânta relaţiile noastre viitoare şi vecinătăţile culturale.
Istoricii, fără excepţie, notează că după Duecento, după cea de-a doua ruptură a Bisericii şi a Căderii icoanei în Occidentul catolic, universalismul şi unitatea confesională şi imperială  a defunctului Imperiu Bizantin, au fost  urmate de o enormă turbulenţă politică, etnică şi teritorială. Profesorul Şerban Papacostea citează o notă a lui Nicolae Iorga care  precizează că este riscant, pentru Europa răsăriteană a secolelor XIII şi XIV, să se vorbaescă serios de vreo istorie naţională, iar cea a românilor nu este exceptată. În această perioadă, ideea de stat, ca autoritate politică şi administrativă a unui teritoriu era absentă, românii păstrând doar conştiinţa unui teritorialism ancestral, poreclit de istoric “sat fără stat”.
Un răspuns al celebrului poet Nichita Stănescu poate fi socotit printre cele mai plastice definiţii acestui habitus comunitar. Îmi amintesc că la Struga, unde a primit marele premiu de poezie, la conferinţa de presă un jurnalist sârb i-a pus o întrebare stânjenitoare antisovietică: “Care vă este opinia, Maestre, asupra agresorului din nordul ţării voastre?” Nichita a zis: “Domnule, nu trebuie să uitaţi că potrivit tradiţiei ciobanul român păzeşte frontierele limbii române sus, în munţi. Să observăm calea agresorului, care trece întotdeauna prin văi , jos.”
La rândul său, acelaşi Iorga relatează furia Papei Grigore al X-lea, în 1236, când a fost pentru prima oară avertizat asupra prezenţei discrete şi eficace a unor pseudoepiscopi, porecliţi în epocă “piscups”, care la adăpostul înălţimilor muntoase hirotoneau şi dădeau Sfânta Împărtăşanie persoanelor şi clerului unguresc, german, cuman, etc., evitând confruntarea cu misionarii circumstanţiali dominicani sau franciscani, care îşi desfăşurau prozelitismul jos, în satele şi orăşelele ortodoxe.
Acest habitus insolit, de a trăi în paralel, îl determină pe Papacostea, în cartea sa – “Românii pe întinsul secolului XIII – între cruciadă şi Imperiul Mongol” – să considere simbioza, modul acestui paralelism comunitar paşnic, răbdător şi sacrificial, drept vocaţia fundamentală a coabitării românilor cu celelalte etnii şi popoare, cu care au avut de-a lungul vremii contacte mai mult sau mai puţin comode. În mod logic, atunci când simbioza “simbiozistului român” nu rima cu ambiţiile şi visele de putere ale etniei partenere, conflictul era inerent. Este mai mult decât evident, că în acel moment “satele fără stat” româneşti nu puteau să se opună politicilor expansioniste ale statelor învecinate. Absenţa statului obliga populaţia autohtonă românească să accepte o vasalitate provizorie şi să se supună dar, în acelaşi timp, putând uneori negocia condiţiile supunerii.
O astfel de înfruntare între lirica simbioză à la roumaine, a coabitării în paralel şi politicile hegemonice ale papalităţii, exprimate prin presiunile exercitate de dinastia angevină, începând cu domnia lui Carol Robert de Anjou – ales rege de Dieta maghiara, la recomandarea Curiei papale – şi regii unguri care le-au succedat, s-a manifestat pe tot întinsul secoleleor XIII, XIV şi XV, luând sfârşit odată cu debutul domniei voievozilor transilvani, debut contemporan cu epoca bazileului gotic moldav Ştefan cel Mare. Mi se pare utilă sublinierea faptului, că în vremea dinastiei moldave a Muşatinilor, Ştefan cel Mare şi mai apoi fiul său Petru Rareş au părăsit temporar practicarea străbunei simbioze locale, ferindu-se, spun unii istorici să facă o politică externă specific românescă, lucru aproape de neconceput actualei mentalităţi politice româneşti; desigur, strămoşescul şi conştiinţa tradiţiei era şi la ei exterm de solidă dar, declarându-se împăraţi/bazilei după căderea Constantinopolului, în mod natural au fost solicitaţi de istorie să facă politici de anvergură universală, de noi directori şi organizatori ai lumii creştine.
În contextul sfârşitului de secol XIII şi începutului de secol XIV, Ribiţa şi Mălăncrav reprezintă două moduri de artă liturgică, corespunzătoare la două moduri de exersare culturală a suzeranităţii confesionale: unul responsabil – la Ribiţa, altul iresponsabil – la Mălăncrav. Dacă la Ribiţa suzeranul ungur a acceptat simbioza coabitării în paralel, la Mălăncrav comportamentul discreţionar al suzeranului local a impus stilemele goticităţii sale catolice. Consecinţele, pentru fiecare biserică, sunt astăzi extrem de vizibile: la Ribiţa frumuseţea insignă a ortodoxiei bizantine a învins secolele, în vreme ce la Mălăncrav pagubele teologice şi estetice sar astăzi în ochi.
Afirm deci că toate frescele de la Mălăncrav sunt hibride şi indecise stilistic, nici în întregime bizantine ,nici în întregime gotice, opţiunea gotică fiind vizibilă doar în pictura iconostasului şi a frescelor care înconjoară sanctuarul şi tabernacolul. Nu pot fi în nici un caz comparate cu modernitatea foarte actuală şi pregnantă a unităţilor stilistice produse de canonul artei bizantine la Ribiţa. Ca documente istorice străvechi, indubitabil, valoarea lor patrimonială este mare; spiritual însă frumuseţea, profunzimea şi rigoarea iconologică a frescelor Ribiţei depăşeşte de departe ansamblul iconografic de la Mălăncrav. O primă concluzie: se poate uşor constata astăzi, că din punct de vedere teologic şi estetic arta occidentală a suzeranului maghiar de altă dată a fost inferioară iconografiei bizantine a vasalului său.
Trebuie spus clar, că icoana este un seismograf extrem de sensibil şi de „neîndurător”, care înregistrează în detaliu toate volutele istoriei şi ale evenimentelor bisericeşti. Fără excepţie. Dacă la Ribiţa poate fi remarcată peste tot adevărata expresie liturgică a Bisericii, la Mălăncrav aerul gotic al vechilor fresce aşa-zis “bizantine”, poartă deja semnele arbitrariului tabloului religios catolic şi a pseudoicoanelor gotice lipsite de putere şi sfinţenie, care rămân până la urmă fidele nenorocitei rupturi provocate de Occident în Duecento.
Ribiţa  păstrează spiritul bizantinităţii latine, fapt nesemnalat până acum. Este cu mult mai înrudită cu Occidentul bizantin decât se ştie. Dacă liturgic se exprimă prin sinapse teologice ingenioase – procedură specifică bizantinităţii răsăritene, temele convocate fac parte din lexicul tradiţional al latinităţii bizantine. Un exemplu îl constituie zidul răsăritean al lăcaşului , unde icoana Feţei lui Hristos/ Sfânta Faţă/ Acheiropoietos (nefăcută de mână) plasată pe mijloc, are la stânga icoana Buneivestiri – a genealogiei divine a Persoanei Logosului Întrupat şi în dreapta icoana genealogiei Sale umane, de această dată exprimată prin versiunea specific latină a Naşterii Domnului – Madona cu Pruncul şi vizita regilor magi. Este drept că la Ribiţa această versiune ocupă majuscul primul plan, în planul secund fiind totuşi fragmentar schiţată şi versiunea răsăriteană. Încă de la începutul secolului VII, Orientul bizantin a preferat frumuseţea enigmatică a versiunii eshatologice, unde Nasterea Domnului are loc pe înălţimea muntelui tăiat – definiţie iconologică a castităţii şi perenităţii virginale a Maicii Domnului/ Theotokos.
A doua concluzie: Ribiţa este singura biserică transilvană care a păstrat neatins întregul program iconografic bzantin al Bisericii. Înainte de notorietatea fără egal a frumuseţii ei, aceasta este astăzi însemnătatea ei capitală. Pentru români, dăinuirea totalităţii programului bizantin reprezintă mărturia absolută a permanenţei ancestrale a românilor în Transilvania. Singurătatea stilistică şi exemplară a Ribiţei este proba. Pentru unguri, Ribiţa reprezintă modelul suzeranităţii circumstanţiale înţelepte şi a unei împăcări etnice luminată, generoasă şi realistă. Icoana acestui comportament istoric, altminteri destul de rar, este icoana regilor unguri Ştefan, Emeric şi Ladislau, figuraţi la Ribiţa pe mijlocul zidului lateral stâng şi icoana nobililor ctitori fondatori Vladislav şi Miclăuş, ortodocşi catolicizaţi, plasată vis-à
-vis, pe mijlocul zidului din dreapta. Şi ei s-au catolicizat à la roumaine, pentru a rămâne ortodocşi “în paralel” şi pentru a-şi pune la adăpost tradiţia bizantină strămoşească. În faţa acestei dovezi iconice ireductibile, orice pretenţie se cuvine să se calmeze.
Astăzi identitatea românească a Transilvaniei este apărată cu fresce. Cu frescele majuscule dintr-o biserică. De o biserică. De biserica Ribiţei şi de frumuseţea ei aleasă care atestă, în acelaşi timp, înrudirea secretă cu salvatorul ei – vecinul istoric.

Sorin Dumitrescu

Posted in Articole | Leave a Comment »

 
Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.