Cărţile Fundaţiei Anastasia

Prezentare şi achiziţii

  • Musafirii noştri

    • 59,814 Vizite
  • Localizarea librăriei „Părintele Galeriu”

Nichita Stănescu, Aurelian Titu Dumitrescu – Antimetafizica

Posted by cartianastasia pe 01/04/2014

tnCărui gen de scriere îi aparţine forma acestei „arătări literare” ? Are aspectul multidisciplinar al unei insolite exegeze poetice interactive, mai exact al unei ample divagaţii parabolice, ilustrată abundent cu poemele originale ale autorilor, care izbuteşte să adune într-un tot unitar specii spectacular depărtate – dialoguri, reflecţii, eseuri, testimonii, ziceri, epistole, maxime, definiţii, divagaţii, anecdote, sfaturi, memorii şi multă, multă poezie excelentă. Important este că toate la un loc alcătuiesc o „cozerie” intensă şi cuceritoare, cu nedisimulat scop formativ, catehetic. Unul din autori, cel în vârstă, o numeşte criptic „demers dialectic implicat în estetic” !, iar cel tânăr, nici el mai prejos, ţine să-o numească „pe cont propriu roman pe viu”, în nici un caz laborator de poezie in vitro ! Şi are dreptate, fiindcă, la figurat şi din unghi riscat, „Antimetafizica” poate fi socotită mai curând un veritabil roman poliţist sui generis, un „policier” al căutării pe viu a cărării pierdute de poezie… N-am de gând să continui să dublez textul de faţă, să-i dezvălui în amănunt procedurile sau să-i comentez concluziile. Vreau să asmut cititorul să-l parcurgă cu înfrigurare şi cu folos mare. Fiindcă un foarte mare poet, aflat la un pas de moarte şi deja „simţindu-i în spate neantul”, a ales un poet tânăr ca să se dea cu totul în mâinile acestuia, cu tot „cu casă şi cu oraş”, cu tot cu gândire şi memorie, fără să facă pic de rabat de la profesiune, taine şi tehnici… Peste toate acestea, tare şi neobişnuit rămâne faptul că straniul colocviu se poartă pe buza gropii ! Ca şi cum s-ar dialoga dinaintea oglinzii periculoase şi reci a morţii proxime. Cu moartea-n faţă. Se discută când încordat, când destins, când teoretic, când aplicat; ultimativ şi mărturisitor se iau cu asalt adevăruri şi valori consacrate – totul urgent, sub presiunea predării / primirii unui modus esendi propriu Predaniei poetului şi poeziei originare.
Poetul tânăr, Titu, Aurelian Titu Dumitrescu, nu e nici reporter, nici biograf, nici coleg al lui Nichita Stănescu ; în schimb, îi este însoţitor ales în lucrare şi, tot aşa, preferat camarad de drum şi de „divagaţie” ! , chiar dacă pe alocuri Nichita schimbă tonul şi i se adresează patern. Oricât de „poetică” însoţirea, atribuţiile par să fi fost de la început riguros distribuite : cel care răspunde, Maiştiutorul, este Nichita, iar cel care întreabă,Titu, este Ştiutorul – cum i-ar numi Mihai Şora. Insist atât în definirea calităţii însoţirii celor doi poeţi, deoarece frumuseţea şi interesul imediat pe care-l suscită cartea se datorează în mare parte formei şi mişcării mesajelor înspre cititor, modului în care primesc sau nu liberă trecere de la acesta sau reprezintă impas. Alteori, cititorul constată cu destulă surprindere că, intermitent, mesajele „vorbesc” în paralel, deconcertant, având ca tactică eschiva „cehoviană”, cum o defineşte însuşi Nichita, după formula : „ – Ce frumos şi bogat ninge, Marfa Petrovna ! / – Nataşa Alexandrovna, făraşul şi mătura sunt de negăsit ”. În economia discursului, eschivele răspunsurilor sunt veritabile „lunguri de linie”, cele mai multe paşnic-devastatoare !, perfect înrudite modelului amintit : Ştiutorul : „- Eu cred că semeni cu Nikolai Stavroghin / Maiştiutorul : – Eu cred că semăn cu Nichita Stănescu. Ne potrivim numai la iniţiale, dar atât/ Ştiutorul : – Ţi s-a părut vreodată lumea mică ?/ Maiştiutorul: – Stai puţin şi nu mai scrie, bate cineva la uşă. Iar a venit ofiţeraşul ăsta de Cârlova să-mi curteze sora. Vrea s-o invite la bal. Cred că i-a scris în secret şi o poezie. S-o las cu el, ce părere ai ? Să-i deschid uşa ? ”. Iniţiatorul acestor strategii discursive este vizibil Maiştiutorul. La ce-I foloseşte mesajul voit absurd sau voit întârziat al acestor părelnice vorbiri în dodii ? În mod evident, scopul pare a fi de a ascunde o vreme motivul real al însoţirii, cel care a generat de fapt „Antimetafizica” : constatarea şi punerea în dezbatere a unei prezumtive alienări genetice a poeziei, a abaterii poeziei de la calea sa. Perfect la curent cu substanţa ireversibil contaminată a „ideii scrise”, a poeziei dependente de ideologiile estetice, Nichita speră ca „dialogurile antimetafizice” cu tânărul său conviv să poată reorienta interesul pentru poemul originar, recalibrat potrivit standardelor inefabile ale Tradiţiei poeziei adevărate. Documentul pe care ni-l transmit cei doi poeţi e fără precedent. Nu pe sine se transmit, ci coordonatele arhetipale ale Tradiţiei, modul de a-i recunoaşte semnalele şi principalele caracteristici care particularizează la origine universalitatea poetului şi a poeziei, aşa cum le percep ei şi cum încearcă să le recupereze dialogurile şi zicerile lor. Un text cu pronunţat elan descoperitor, formulat peste tot academic, dat de Nichita cu limbă de moarte !
Desfăşurătorul acestui periplu întru poezie seamănă perfect cu schema unui drum, mărginit pe o parte cu materie discursivă direcţionată doctrinar, iar pe cealaltă parte-mărginit abundent cu materie poetică propriu zisă. Peripeţiile însoţirii celor doi poeţi trec şi se petrec între aceste două margini – între discurs şi poezie – care incontinent îşi dau mâna în text şi construiesc treptat cheia de boltă a împreună – lucrării lor. Care e rostul prezenţei masive şi nepărtinitoare a poeziei celor doi poeţi ? Simplu spus, poezia celor doi zice practic ce se zice teoretic, atribuţie care o face de neevitat. În timp ce speciile mai mult sau mai puţin teoretice ale discursului produc involuntar „canoane poetice”, poezia se instituie ca „dreptar” al acestora, taina ei metalingvistică fiind mai fulgurantă decât taina canoanelor. Canonul şi dreptarul, corespunzătoare celor două margini, alcătuiesc laolaltă icoana drumului vorbit al cărţii.
Pe tot parcursul acestui drum, răspunsurile date pe loc de Nichita sună fără cusur, ca şi cum dinainte ar fi fost minuţios pregătite pentru a fi dictate. Formidabil e că autorul acestor ziceri neverosimil precise livrează în trombă, unele după altele, calupuri de taine şi de ingenioase tehnici poetice, uneori dificil de stocat până şi de Ştiutorul Titu, devenit ocazional glorios grămătic al adevărurilor descoperite şi puse la dispoziţie. Nichita „dictează”, Titu observă, comentează şi notează prob ! Cu fiecare snop de pagini, Predania ia fiinţă aievea, e mai aproape de ei şi ia loc, cu adevăruri cu tot, între doctrină şi poezie, între marginile aceluiaşi drum. (Sorin Dumitrescu)

Preţ 82 lei (la comandă prin poşta electronică)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: