Cărţile Fundaţiei Anastasia

Prezentare şi achiziţii

  • Musafirii noştri

    • 59,188 Vizite
  • Localizarea librăriei „Părintele Galeriu”

Ribiţa – Bionia Transilvaniei

Posted by cartianastasia pe 15/11/2012

Potrivit temelor înscrise pe frontispiciul colocviului, scopul declarat al discutiilor şi şedinţelor noastre este de a comenta “dezvoltarea relaţiilor medievale între cultura religoasă a Ungariei şi cea a României, ca vehicul al civilizaţiilor Occidentului şi Orientului, faţă de care Transilvania a fost un punct de întâlnire, care nu a adus prejudicii teritoriilor vecine”. Dintru început mărturisesc făţiş că am îndoieli asupra adevărului ultimei aserţiuni … Să trecem.
Personal, cred că temele întâlnirii noastre pot fi comentate în două moduri: fie în perspectiva actualei ideologii estetice postmoderne, fie în perspectiva eshatologică a culturii Duhului Sfânt. Monahul-teolog Rafail Noica- fiul marelui filosof dispărut Constantin Noica – propune o extrem de nouă şi originală distincţie între actuala cultură postmodernistă care, susţine teologul, ţine până la mormântul din cimtir! şi o altă cultură – cultura Duhului Sfânt – care începe după, de la mormânt… Mărturisesc din nou că prima nu mă interesează. Mă tem de indiferenţa ei axiologică. Ca urmare am ales punctul de vedere al culturii Duhului Sfânt. De aceea, enunţurile şi opiniile asupra temelor vor fi făcute dinspre mentalitatea Bisericii Una, cea de dinainte de Marea Schismă din 1054.
Din capul locului trebuie precizat, că pentru bizantinii primului mileniu perpetuitatea şi întărirea unităţii imperiale şi bisericeşti reprezenta lucrul cel mai important, mai important chiar decât expansionismul politicilor sale hegemonice. Expansionismul şi presiunile confesionale n-au pentru ei nici un suport eclesiologic; ele sunt manifestarea expresiei integrale a orcărei religiozităţi, a religiozităţii creştine şi a idividualismului saintsulpicianist a pietismului său, supranumit  “la foi du charbonier”. De aceea repet, consideraţiile mele asupra Ribiţei au drept criteriu unitatea bisericească.
Se pare că pentru vechii greci Bionia era porecla Transilvaniei, exprimând limpiditatea veşnic înverzită a naturii sale metafizice şi a pneumei văzduhului ei supranatural. În acest sens, pentru mine Ribiţa este Bionia Transilvaniei, dar numai ca Bionia a Bisericii Nedespărţite. Universalismul pneumei şi a iconografiei sale inconfundabile strălucesc pe cerurile transilvane ca o Stea Polară, semnalând adevărata creativitate spirituală şi bisericească. Canonul său iconografic însoţeşte, luminează şi îndreaptă nu numai misteriosul traseu al credinţei ci şi profunzimea modernităţii şi, mai larg, a culturii noastre recente.
Creştinismul, spunea marele părinte teolog Alexander Schmemann, este esenţialmente eclesiologic; nu este o religie ci capătul religiilor. Or, în confuzia actuală care amestecă dimensiune eclesiologică cu religiozitatea avem nevoie de Ribiţa ca de aer… Doar frescele sale, frumuseţea lor economică şi lapidară ar putea oxigena şi binecuvânta relaţiile noastre viitoare şi vecinătăţile culturale.
Istoricii, fără excepţie, notează că după Duecento, după cea de-a doua ruptură a Bisericii şi a Căderii icoanei în Occidentul catolic, universalismul şi unitatea confesională şi imperială  a defunctului Imperiu Bizantin, au fost  urmate de o enormă turbulenţă politică, etnică şi teritorială. Profesorul Şerban Papacostea citează o notă a lui Nicolae Iorga care  precizează că este riscant, pentru Europa răsăriteană a secolelor XIII şi XIV, să se vorbaescă serios de vreo istorie naţională, iar cea a românilor nu este exceptată. În această perioadă, ideea de stat, ca autoritate politică şi administrativă a unui teritoriu era absentă, românii păstrând doar conştiinţa unui teritorialism ancestral, poreclit de istoric “sat fără stat”.
Un răspuns al celebrului poet Nichita Stănescu poate fi socotit printre cele mai plastice definiţii acestui habitus comunitar. Îmi amintesc că la Struga, unde a primit marele premiu de poezie, la conferinţa de presă un jurnalist sârb i-a pus o întrebare stânjenitoare antisovietică: “Care vă este opinia, Maestre, asupra agresorului din nordul ţării voastre?” Nichita a zis: “Domnule, nu trebuie să uitaţi că potrivit tradiţiei ciobanul român păzeşte frontierele limbii române sus, în munţi. Să observăm calea agresorului, care trece întotdeauna prin văi , jos.”
La rândul său, acelaşi Iorga relatează furia Papei Grigore al X-lea, în 1236, când a fost pentru prima oară avertizat asupra prezenţei discrete şi eficace a unor pseudoepiscopi, porecliţi în epocă “piscups”, care la adăpostul înălţimilor muntoase hirotoneau şi dădeau Sfânta Împărtăşanie persoanelor şi clerului unguresc, german, cuman, etc., evitând confruntarea cu misionarii circumstanţiali dominicani sau franciscani, care îşi desfăşurau prozelitismul jos, în satele şi orăşelele ortodoxe.
Acest habitus insolit, de a trăi în paralel, îl determină pe Papacostea, în cartea sa – “Românii pe întinsul secolului XIII – între cruciadă şi Imperiul Mongol” – să considere simbioza, modul acestui paralelism comunitar paşnic, răbdător şi sacrificial, drept vocaţia fundamentală a coabitării românilor cu celelalte etnii şi popoare, cu care au avut de-a lungul vremii contacte mai mult sau mai puţin comode. În mod logic, atunci când simbioza “simbiozistului român” nu rima cu ambiţiile şi visele de putere ale etniei partenere, conflictul era inerent. Este mai mult decât evident, că în acel moment “satele fără stat” româneşti nu puteau să se opună politicilor expansioniste ale statelor învecinate. Absenţa statului obliga populaţia autohtonă românească să accepte o vasalitate provizorie şi să se supună dar, în acelaşi timp, putând uneori negocia condiţiile supunerii.
O astfel de înfruntare între lirica simbioză à la roumaine, a coabitării în paralel şi politicile hegemonice ale papalităţii, exprimate prin presiunile exercitate de dinastia angevină, începând cu domnia lui Carol Robert de Anjou – ales rege de Dieta maghiara, la recomandarea Curiei papale – şi regii unguri care le-au succedat, s-a manifestat pe tot întinsul secoleleor XIII, XIV şi XV, luând sfârşit odată cu debutul domniei voievozilor transilvani, debut contemporan cu epoca bazileului gotic moldav Ştefan cel Mare. Mi se pare utilă sublinierea faptului, că în vremea dinastiei moldave a Muşatinilor, Ştefan cel Mare şi mai apoi fiul său Petru Rareş au părăsit temporar practicarea străbunei simbioze locale, ferindu-se, spun unii istorici să facă o politică externă specific românescă, lucru aproape de neconceput actualei mentalităţi politice româneşti; desigur, strămoşescul şi conştiinţa tradiţiei era şi la ei exterm de solidă dar, declarându-se împăraţi/bazilei după căderea Constantinopolului, în mod natural au fost solicitaţi de istorie să facă politici de anvergură universală, de noi directori şi organizatori ai lumii creştine.
În contextul sfârşitului de secol XIII şi începutului de secol XIV, Ribiţa şi Mălăncrav reprezintă două moduri de artă liturgică, corespunzătoare la două moduri de exersare culturală a suzeranităţii confesionale: unul responsabil – la Ribiţa, altul iresponsabil – la Mălăncrav. Dacă la Ribiţa suzeranul ungur a acceptat simbioza coabitării în paralel, la Mălăncrav comportamentul discreţionar al suzeranului local a impus stilemele goticităţii sale catolice. Consecinţele, pentru fiecare biserică, sunt astăzi extrem de vizibile: la Ribiţa frumuseţea insignă a ortodoxiei bizantine a învins secolele, în vreme ce la Mălăncrav pagubele teologice şi estetice sar astăzi în ochi.
Afirm deci că toate frescele de la Mălăncrav sunt hibride şi indecise stilistic, nici în întregime bizantine ,nici în întregime gotice, opţiunea gotică fiind vizibilă doar în pictura iconostasului şi a frescelor care înconjoară sanctuarul şi tabernacolul. Nu pot fi în nici un caz comparate cu modernitatea foarte actuală şi pregnantă a unităţilor stilistice produse de canonul artei bizantine la Ribiţa. Ca documente istorice străvechi, indubitabil, valoarea lor patrimonială este mare; spiritual însă frumuseţea, profunzimea şi rigoarea iconologică a frescelor Ribiţei depăşeşte de departe ansamblul iconografic de la Mălăncrav. O primă concluzie: se poate uşor constata astăzi, că din punct de vedere teologic şi estetic arta occidentală a suzeranului maghiar de altă dată a fost inferioară iconografiei bizantine a vasalului său.
Trebuie spus clar, că icoana este un seismograf extrem de sensibil şi de „neîndurător”, care înregistrează în detaliu toate volutele istoriei şi ale evenimentelor bisericeşti. Fără excepţie. Dacă la Ribiţa poate fi remarcată peste tot adevărata expresie liturgică a Bisericii, la Mălăncrav aerul gotic al vechilor fresce aşa-zis “bizantine”, poartă deja semnele arbitrariului tabloului religios catolic şi a pseudoicoanelor gotice lipsite de putere şi sfinţenie, care rămân până la urmă fidele nenorocitei rupturi provocate de Occident în Duecento.
Ribiţa  păstrează spiritul bizantinităţii latine, fapt nesemnalat până acum. Este cu mult mai înrudită cu Occidentul bizantin decât se ştie. Dacă liturgic se exprimă prin sinapse teologice ingenioase – procedură specifică bizantinităţii răsăritene, temele convocate fac parte din lexicul tradiţional al latinităţii bizantine. Un exemplu îl constituie zidul răsăritean al lăcaşului , unde icoana Feţei lui Hristos/ Sfânta Faţă/ Acheiropoietos (nefăcută de mână) plasată pe mijloc, are la stânga icoana Buneivestiri – a genealogiei divine a Persoanei Logosului Întrupat şi în dreapta icoana genealogiei Sale umane, de această dată exprimată prin versiunea specific latină a Naşterii Domnului – Madona cu Pruncul şi vizita regilor magi. Este drept că la Ribiţa această versiune ocupă majuscul primul plan, în planul secund fiind totuşi fragmentar schiţată şi versiunea răsăriteană. Încă de la începutul secolului VII, Orientul bizantin a preferat frumuseţea enigmatică a versiunii eshatologice, unde Nasterea Domnului are loc pe înălţimea muntelui tăiat – definiţie iconologică a castităţii şi perenităţii virginale a Maicii Domnului/ Theotokos.
A doua concluzie: Ribiţa este singura biserică transilvană care a păstrat neatins întregul program iconografic bzantin al Bisericii. Înainte de notorietatea fără egal a frumuseţii ei, aceasta este astăzi însemnătatea ei capitală. Pentru români, dăinuirea totalităţii programului bizantin reprezintă mărturia absolută a permanenţei ancestrale a românilor în Transilvania. Singurătatea stilistică şi exemplară a Ribiţei este proba. Pentru unguri, Ribiţa reprezintă modelul suzeranităţii circumstanţiale înţelepte şi a unei împăcări etnice luminată, generoasă şi realistă. Icoana acestui comportament istoric, altminteri destul de rar, este icoana regilor unguri Ştefan, Emeric şi Ladislau, figuraţi la Ribiţa pe mijlocul zidului lateral stâng şi icoana nobililor ctitori fondatori Vladislav şi Miclăuş, ortodocşi catolicizaţi, plasată vis-à
-vis, pe mijlocul zidului din dreapta. Şi ei s-au catolicizat à la roumaine, pentru a rămâne ortodocşi “în paralel” şi pentru a-şi pune la adăpost tradiţia bizantină strămoşească. În faţa acestei dovezi iconice ireductibile, orice pretenţie se cuvine să se calmeze.
Astăzi identitatea românească a Transilvaniei este apărată cu fresce. Cu frescele majuscule dintr-o biserică. De o biserică. De biserica Ribiţei şi de frumuseţea ei aleasă care atestă, în acelaşi timp, înrudirea secretă cu salvatorul ei – vecinul istoric.

Sorin Dumitrescu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: