Conferință Sorin Dumitrescu – Duminicile Penticostarului

LIBRĂRIA FUNDAŢIEI ANASTASIA “PĂRINTELE GALERIU”

Bucureşti, Bulevardul Carol nr. 70, sector 2

Program (de iarnă): miercurea între  orele 09.00 – 19.00

This slideshow requires JavaScript.

CHRISTOS YANNARAS – Contra religiei

Biserica şi religia sunt două realităţi incompatibile şi ireconciliabile, precum viaţa şi moartea, libertatea şi necesitatea, dragostea şi interesul. Nu există loc pentru un compromis, o realitate o anulează pe cealaltă. Doar Biserica vesteşte dispariţia contradicţiilor de nedepăşit, certifică în mod empiric faptul că s-a prăbuşit „zidul”. Că moartea se poate preschimba în viaţă, că necesitatea poate rodi libertate, este suficient să luptăm pentru a renunţa la interesul propriu. Catalizatorul transcenderii oricărei contradicţii este dragostea extatică, dragostea reală, care este şi modul existenţei Treimice reale – principiu cauzal al oricărui existent. Dacă omul renunţă şi la dezideratul existenţei şi vieţii pentru individualitatea lui, abandonându-se dragostei Tatălui, atunci dispare şi opoziţia dintre viaţă şi moarte, libertate şi necesitate.

Religia este interes instinctual individual, Biserica este strădanie a eliberării de interesul individual. Fără interesul individual, instinctual naturii umane, strădania eliberării de natură ar fi fost necunoscută, la fel ca şi persoana ca ipostază a libertăţii. Şi asta înseamnă că, fără nevoia instinctuală de religie, strădania bisericească de renunţare la religie ar rămâne fără obiect. Vorbim de strădanie, prin urmare şi de eşecul ei inevitabil, de ratarea strădaniei. Tocmai din acest motiv, eventualitatea, dar şi dinamica transformării în religie urmăreşte evenimentul eclezial de-a lungul întregii lui evoluţii istorice –tentaţie permanentă, dar şi mod de testare a libertăţii.

Până la seceriş, neghina se va înmulţi laolaltă cu grâul. Orice încercare de „despărţire” presupune primejdia smulgerii grâului împreună cu neghina.

Christos Yannaras

epuizat

SAMUIL ROSEI – Jurnal întârziat. Simţiri din afara sistemului (vol. I şi II)

Volumul I

Samuil Rosei s-a născut la Bazargic, în 1923 şi a murit pe data de 12 iulie 2001.

Ar fi fost să fie un avocat strălucit (avea darul oratoriei şi al elocinţei) dacă vremurile n-ar fi fost tulburi. Poate ar fi putut fi scriitor. Un om cult, cu gusturi fine şi ferme, cu o structură sufletească aleasă.

După şapte ani de închisoare comunistă şi doi de domiciliu forţat în Bărăgan, deşi el spunea că a fost fericit printre oameni aleşi, care l-au şi format intelectual şi moral, destinul lui a fost marcat de anomalia spaţiului social viciat, agresiv şi intolerant faţă de individ în comunism.(…)

Cartea aceasta este un avertisment care depăşeşte limita intimă a amintirii despre un om şi se înscrie într-o luptă de lungă durată a omului pentru om, care poate duce şi dincolo de limita morţii. „Un om degeaba”?  Nu cred că ne trăim vieţile sortiţi manipulării ci dăruirii către ceilalţi întru spirit.

Paula Ribariu

Am aflat de jurnalul lui Samuil Rosei răsfoind cuprinsul unui ingenios şi puternic manifest al Paulei Ribariu îndreptat împotriva celor care, chiar şi după 1989, menţin în continuare gândirea arestată. Autoarea – binecunoscuta artistă şi soţia autorului – a confecţionat de mână o bombă politică, sub forma unei cărţi-obiect, tip ceapă, având ca miez manuscrisul jurnalului iar ca învelitori transparente foi de calc suprapuse peste o puzderie de imagini proprii (…)

Volumul II

M-a interesat în primul rând  să ofer publicului românesc o mărturie unică de simţire a vieţii şi culturii spiritului în cadrele totalitarismului comunist. Ceea ce pentru unii a fost o uriaşă pagubă, pentru Rosei a însemnat un providenţial câştig: trecută prin foc şi complet izbăvită de ispita politicului, judecata critică asupra tainicei supravieţuiri a spiritului omenesc în condiţiile celei mai demonice recluziuni impuse a devenit năpraznic obiectivă şi a inaugurat în tipologia literaturii confesive un caz  fără precedent. Această obiectivitate damnată, care nu mai are ce pierde, reprezintă, alături de incontestabila valoare documentară, principala atracţie a jurnalului.

Sorin Dumitrescu

Preţ 115 lei (la comandă prin poştă)

ALBUM DE ARTĂ – Gorduz. De la idee la arătare. 7 lecţii de a face artă

Gorduz a lăsat o operă unică prin rigoare şi nuanţă, iar pe ultima sută de metri a lăsat proximilor amintirea de netăgăduit a unui sfânt. Sfânt, ca mucenic acoperit al suferinţei finale. Nici arta n-a fost cu mult mai prejos: fără să ignore „susul inimii”, a reuşit să păstreze dreapta măsură a spiritualităţii laice, limitele, dar şi avantajele ei.

Şi viaţa şi opera s-au lăsat destul de puţin cunoscute. Se pare că lui Gorduz i-a plăcut să pună surdină evenimentelor, fără discriminare, iar în ceea ce-l priveşte, aproape peste tot. Fără să fi fost o fire închisă sau ascunsă, a fost ireductibil pudic şi blajin. N-a simţit niciodată teroarea notorietăţii, imboldul de a-şi exhiba public valoarea. Solicitat să expună, a răspuns întotdeauna firesc, cu o eleganţă şi cu o extrem de plăcută dispoziţie cooperantă.

Interesul nostru a fost de a arăta, de-a lungul unui album, ce deosebeşte autoritar opera lui Gorduz de felul în care concepe sculptura contemporaneitatea recentă a artei. Ca urmare, am ales soluţia simplă a albumului cât mai fidel şi mai precis adecvat însemnărilor făcute de sculptor pe „bileţelele” rămase de la el. Surprinzătorul mesaj , care deschide albumul, a fost ales ca model , concept şi preambul al prezentei versiuni de expunere editorială. Fusese probabil notat de Gorduz şi cu gândul la înţelegerea corectă a propriului demers. Potrivit acestei însemnări, sculptorul vede un unic rost artei: de a servi exclusiv învăţării de a o face, de a servi celor care vor cu adevărat să o facă. Dintr-o singură trăsătură este demolată instituţia consumatorului de artă şi, odată cu ea, este abolit şi hedonismul contemplării pasive şi neînvăţate! Lumea artei încetează brusc să se mai împartă în făcători/artişti şi consumatori/publicul. Consumatorul de artă – cere sculptorul – trebuie grabnic să redevină artist, fiindcă nimănui nu-i poate plăcea în mod autentic o sculptură, fără a fi instruit asupra procedurilor artistice care i-au dat fiinţă, asupra modului de a fi şi de a vedea a celui care a făcut-o; fără să simtă, atunci când o priveşte şi o admiră, că participă aievea la facerea acelei sculpturi. Se înţelege că în această perspectivă, a face artă nu înseamnă deloc a face opere frumoase, plăcute lumii şi că „sculptura frumoasă” este opera amăgitorilor de profesie, a artizanilor unui produs ieşit exclusiv în întâmpinarea cererii comerciantului.

Prin urmare, că a învăţa cum se face arta înseamnă a învăţa de fapt să o vezi.

Sorin Dumitrescu

Preţ 180 lei (la comandă prin poştă)

SORIN DUMITRESCU-Noi şi Icoana. 31+1 iconologii pentru învăţarea icoanei

Din câte ştiu, o carte de iconologie practică lipseşte peste tot. Cele puţine care mi-au căzut în mână mi s-au părut prea teoretice şi incapabile să scoată de sub obrocul sfintelor imagini dumnezeiasca lumină a înţelesurilor teologice. Prea des se uită că icoanele şi iconologiile lor au luat fiinţă în epoca patristică, ceea ce dovedeşte că Duhului Sfânt i-a plăcut să le ţeasă trupul de har împreună cu Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea icoana are dublă genealogie pnevmatică şi patristică. La Părinţi se ajunge prin icoană; nu există altă cale mai directă şi mai adevărată. Cu timpul icoana a devenit excesiv solemnă şi aferată canonic, distanţându-se oarecum de măreţia tonică şi destinsă a doctrinei Sfinţilor Părinţi, de ştiinţa veselă (le gai savoir) care caracterizează credinţa dreptmăritoare.

Captivantă prin ingeniozitatea investigaţiei teologice şi prin numărul impresionant de imagini aduse în sprijin, lucrarea se distinge înainte de toate prin oportunitate: oportunitate formativă, teologică şi oportunitate „artistică”, practică, mai ales în situaţia în care veşmântul liturgic al bisericilor a ajuns să fie mânjit adesea de lipsa de vocaţie a ctitorilor şi de ignoranţa doctrinară a iconarilor.

Î.P.S Nicolae, Mitropolitul Banatului

Căderea de la Facerea Lumii şi-a găsit pandant novotestamentar la 1200 de ani după Hristos, în căderea icoanei în tablou religios, prăbuşire duhovnicească de proporţii, care, fără exagerare, poate fi considerată Căderea de la Facerea Bisericii.

Teologic, cea de-a doua cădere seamănă izbitor cu prima: imaginea bisericească, icoana, îşi pierde veşmântul duhovnicesc, cade în lume, devenind imagine mundană, tabloid religios romano-catolic. Când Biserica , făcătoarea de oameni duhovniceşti, leapădă nesilită de nimeni veşmântul de har al icoanei şi îi declară nulă sfinţenia, icoana cade în adâncul ambiguităţii sublim infernale, proprie sacralităţilor tradiţionale. O Biserică „religiozificată” şi împuţinată ecleziologic prin lipsa icoanei este aproape străină de Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Dacă iresponsabila schismă a Schismei, săvârşită de romano-catolicism în Duecento, a contestat icoanei puterea duhovnicească şi a anulat-o mistic, protestantismul a mers mai departe: n-a şovăit să o alunge definitiv din cult şi edificiul bisericesc ca mistificare a credinţei autentice.

Primele pagube le-au înregistrat chiar instituţiile bisericeşti ale iconoclaştilor occidentali când s-au trezit în imposibilitatea de a valorifica util patrimoniul harismatic experienţial, comun altădată, al fostei Biserici Nedespărţite.

Sorin Dumitrescu

Preţ 220 lei (la comandă prin poştă)

ALBUM DE ARTĂ BISERICEASCĂ – Frăsinei, biserica paraclis a cimitirului. Arhitectura, iconografie, jur-împrejur

Sfânta Mănăstire Frăsinei şi pământurile sale împădurite ocupă înălţimile obcinelor vâlcene aflate în raza comunei Muereasca. Prestigiosul aşezământ a fost construit pe unul dintre colnicele muntoase ale ţinutului , la mijlocul secolului al XIX-lea, de însuşi Sfântul Calinic Cernicanul, în acea vreme înalt arhiereu al Râmnicului. Două sute de metri mai jos, pelerinul creştin poate zări astăzi paraclisul cimitirului unde odihnesc foştii vieţuitori ai sfintei mănăstiri. Altădată, biserica-paraclis a cimitirului fusese biserica aşezării monahale iniţiale – Schitul Frăsinei – ridicată în 1710 de doi monahi iubitori de singurătate. Potrivit inscripţiei de pe zidul pictat, în anul 1764 bisericuţa a fost acoperită cu fresce de zugravul Teofan şi ucenicul său Enache. N-ar fi exclus, ca amândoi să fi fost la rându-le monahi sau fraţi pe undeva. Monahi sau nu, cert este că în pustia de atunci a ţinuturilor vâlcene acest meşter, despre care nimeni nu ştie mai mult, împreună cu ucenicul său, la fel de obscur, au fost părtaşii unei capodopere absolute.

Pentru a cântări precis valoarea frescelor, trebuie pornit de la faptul, deloc neglijabil, că reprezintă o versiune iconografică destinată suprafeţei strâmte a unui smerit lăcaş de zid, fără turle, tăvănit, măsurând cam jumătate din spaţiul interior al Stavropoleosului bucureştean şi nicidecum acoperirii pereţilor impunători ai vreunui dom. O biserică cu un vazduh de har bine legat, intens iconică – chiar înainte de a fi  primit iconografia frescelor – de talie mică, mai curând miniaturală, dar nuclear concentrată. Prin urmare un exemplar clasic al modului în care obişnuiesc, dintotdeauna, românii să-şi facă zidirile. Asupra acestei obişnuinţe formative, Călinescu avea să facă, mai demult, ireductibila constatare că „tipic românilor este de a construi pitic, pitit şi priceput, la munte”. În mod justificat te întrebi , oare excepţionala lucrare zugrăvită, pe care încearcă să o prezinte acest album, a fost dinadins vrută capodoperă, de meşterul Teofan şi ajutorul său Enache sau, pur şi simplu, reprezintă un accident, le-a ieşit fără voie? Iată o înterbare bună. Sau: cum de au reuşit monahii schitului să aducă în singurătatea unor plaiuri atât de îndepărtate de vuietul lumii un meşter zugrav atât de înzestrat şi, mai ales, în ce mod i-au putut stârni acestuia şi ucenicului său divina pricepere şi cuminţenie a adevăratei capodopere? Sunt întrebările normale pe care nu poate să nu şi le pună oricine izbuteşte să vadă aievea bisericuţa şi, mai cu seamă, al cărui văz instruit ştie să recunoască dintr-o ochire calitatea insignă a frescelor. Fiindcă neverosimila lor frumuseţe nu trebuie şi nu poate fi în niciun chip despărţită de misterioasa evlavie a zidirii şi de pitorescul vădit „tămâiet” al jur-împrejurului. Este şi motivul pentru care, capodoperă la propriu trebuie considerată în primul rând potrivirea lor globală, mirabila confluenţă iconologică a micuţei biserici pictate, cu aspectul cosmosului înconjurător, dumnezeiasca ei inserţie în peisaj.

Sorin Dumitrescu

Preţ 65 lei (la comandă prin poştă)

CHRISTOS YANNARAS – Libertatea moralei

Prin chiar obârşia ei, această carte este rodul unui dialog. Nu, nu de genul „dialogurilor ecumenice” din zilele noastre, în cadrul cărora se confruntă şi se dezbat teze teoretice ale diferitelor „confesiuni” creştine. Aici dialogul este o chestiune personală, o dialectică a tuturor aspectelor vieţii personale: pe de o parte, Ortodoxia eclezială (teologia şi spiritualitatea Bisericii nedespărţite şi reminescenţele ei în Tradiţia răsăriteană) formează rădăcinile mele vitale, legătura-mi de viaţă cu evlavia şi riturile religioase ale poporului care m-a plămădit. Pe de altă parte, teologia Apusului cu consecinţele ei concrete, sociale, culturale şi politice, este preponderent modul meu de viaţă actual, oriunde m-aş afla, fie în Grecia, fie în Europa, fie pe alte meleaguri. Din moment ce sunt membru al societăţii contemporane de consum (indiferent de orientarea acesteia), diferenţa teologică dintre Ortodoxie şi Occident nu este o problemă teoretică, nici un motiv de a-i contesta pe romano-catolici şi pe protestanţi. Ea este o cercetare chinuitoare a greşelilor teologice care au dus la impasul concret al civilizaţiei noastre tehnologice, sau al societăţii noastre de consum: civilizaţie şi societate ce sunt de-acum comune Apusului şi Răsăritului. Dar ea mai este şi căutarea răspunsurilor vitale care ar putea feri Ortodoxia eclezială de acest greu impas.

De aceea cititorul trebuie să ştie de la bun început că atunci când, în paginile următoare, fac critica teologiei occidentale, aceasta nu înseamnă că opun un adevăr peste care m-am înstăpânit, unei greşeli ce s-ar găsi în afară şi în faţa mea. Eu însumi, grec ortodox contemporan, sunt deopotrivă adevăr şi greşeală: reprezint această paradoxală dăinuire istorică a Ortodoxiei într-o lume furios occidentalizată. Iar atitudinea mea critică faţă de Occident (faţă de occidentalul care sunt) nu face decât să pună în lumină convingerea mea că adevărul şi viaţa Bisericii nedespărţite a primelor opt veacuri pot fi, chiar şi azi, dospeală salvatoare în aluatul inert al lumii.

Christos Yannaras

Preţ 25 lei (la comandă prin poştă)

 

MIHAIL NEAMŢU – Bufniţa din dărâmături

Fără exerciţiul iertării şi al improvizaţiei n-am putea dialoga. Oral sau în scris, comunicăm fragmentar, fără prea mult răgaz, cu acuta conştiinţă a imperfecţiunii. Viaţa însăşi pare să fie o imensă paranteză. La începutul şi la sfârşitul conversaţiilor pe care le propune cartea de faţă, autorul are acest sentiment durabil al nedesăvârşirii. Ar putea fi o scuză faptul că toate textele reproduse aici sunt, în sens literal, nişte elucubraţii? Rezultat al unor insomnii netratate, născute din dialogul cu prietenii studenţiei, aceste schiţe nu depăşesc limitele unor contingenţe epistolare.

„Bufniţa din dărâmături” (Ps. 101,7) îşi propune redescoperirea tonului profetic în ambientul urban al teologiei. Pe acest drum, provocarea unor prejudecăţi bizantine şi reflexe pietiste este inevitabilă. Printr-un spontan efect retoric, multe din eseurile de faţă n-au scăpat de „capcanele” generalizării. Totuşi, n-am vrea ca hiperbola să spună mai mult decât poate susţine o simplă figură de stil. În prea multe cercuri de „savanţi”, care nu mai pricep adevărul ca orizont, ci ca exactitate, Biblia însăşi a ajuns să fie deconstruită pe temeiul neverosimilităţii sale empirice. Când sunt prost citite, textele lui Ieremia şi Amos nu par decât o aglomeraţie de exagerări. Pesemne, ideologii corectitudinii politice vor vedea în tirada lansată de Iisus împotriva fariseilor doar un abuz de serviciu în interpretare. La urma urmei, au existat printre farisei şi caractere excepţionale: Nicodim, bunăoară (Ioan 3,1). Părinţii Bisericii însă – dintre care nu puţini mânuitori ai adjectivului – ne cer să vedem în Evanghelie documentul care proclamă de sus valoarea infinită a excepţiei, în contra gândirii masificate. Prin urmare, atunci când riscă să spună prea mult, această carte nu vrea decât să confirme înţelepciunea tradiţiei, care vede în teologie un comentariu la experienţa personală a libertăţii.

Eseurile de faţă se doresc a fi punţi între lumi care, de regulă, se ignoră. Oferim cititorului un mănunchi de însemnări care pledează diletant şi eclectic în favoarea dialogului critic dintre discipline şi specializări. Fără această confruntare nu cred că putem vorbi despre modernitate, şi cu atât mai puţin despre Evanghelie.

Mihail Neamţu

Preţ 28 lei (la comandă prin poştă)

HELENE GUISAN-DEMETRIADES – A treia prezenţă

În Împărăţie, după regulile unei algebre dumnezeieşti, semnele se inversează. Minusul devine plus. Cel mai mic se arată a fi cel mai mare. A fi înseamnă mult mai mult decât a face, Eva devine Maria, iar crucea, învierea. Împărăţia înseamnă libertatea fără stavile în inima omului prin forţa iertării, înseamnă evadarea în afara determinismului patimilor omeneşti, începutul unei istorii cu totul noi. Împărăţia înseamnă lumea unităţii, a transparenţei, a armoniei inimilor. Vor cădea îngrădirile ridicate de egoism. Se vor prăbuşi zidurile înălţate de neînţelegere şi interpretări greşite. „Simt ceea ce simţi şi tu, mă doare piciorul tău bolnav. Aud fiecare gând al tău în liniştea vorbelor, fără să am nevoie de cuvinte. Nimic nu ne mai desparte de acum înainte. Asemeni frunzelor de plop, egale sub adierea vântului văratic, vibrăm împreună într-un da nesfârşit. E bine.”

Lumea trebuie construită şi reconstruită în fiecare zi, într-o tensiune fără sfârşit, după chipul şi asemănarea Împărăţiei, adică după chipul şi asemănarea unei lumi aidoma cu voinţei lui Dumnezeu. Ea ne e dată mereu alta. Chiar astăzi pot să ne vină gândurile ce vor duce la renşterea ei. Există un potenţial nemaivăzut în ceea ce încă nu este , în ceea ce nu a fost niciodată şi poate, într-o zi, purtat de această asemănare, se întruchipează şi ia formă.

Helene Guisan-Demetriades

Preţ 10 lei (la comandă prin poştă)